Câţ-pisoiaş îmi reproşează
că el nu e supărăcios
şi-mi arată cu emfază
cum că eu sunt pârâcios
iarăşi ai zvonit în ţară
că mă port precum o zgâtie,
ori mai umblu prin cămară
şi mai fac câte-o năzbâtie !
asta, vine de la sine !
Câţ-pisoi, mic drăgălaş,
când nu faci ce se cuvine
dau de veste în oraş
poate-aşa, sau de ruşine
te vei potoli. la fel
cum păţit-a ştie bine,
prietenul tău căţel !
şi el s-a văitat la lume
c-ar fi fost nedreptăţit
că stăpânu-i dă anume
un ou fiert sau ou clocit
drept pedeapsă meritată
c-a umblat pe la coteţ,
sau să fure îl învaţă
pe Câţ-mâţul nătăfleţ.
şi-au tăcut pisoi şi câine
lung privind la tastatură
ce precis o aflu mâine
zgâriată de-a lor gură
astfel cred ei, boicitează
gestul meu de-a vă descrie
ceea ce îi ruşinează
de rămâne pe hârtie.
hai cu mine, hai cu mine,
zise către-un mărăcine
un arici
cu ghimpii mici
hai cu mine-n lumea largă,
că tot tremuri
ca o vargă
neavând, la o adică,
de ce să îţi fie
frică
eu, viteaz,
cu tine, mare
şi cu spinii-ţi din dotare,
jur că nimeni n-o s-atace
aşa ghem frumos
de ace…
Ursule, tare…ursuz
De o vreme-ncoace eşti,
Zise vulpea cea şireată,
Şi pe toţi ne ocoleşti.
Haide, bre, că nu-i aşa
Greu să spui şi tu ceva.
– Vulpe, lasă-mă, te rog,
Nu îmi e de dialog.
– De ce, bre, te doare tare
Coada aia ce fu mare
Iar acu’ e doar un ciot?
– Vulpe, simt că nu mai pot.
Mă înnebuneşţi ! Te bat!
– Stai niţel! N-am terminat!
La rege, tu, când te-ai dus,
Despre mine ce i-ai spus?
Că, “vai, vulpea n-o să vină,
Rege leu, că e haină,
Nu-i pasă că eşti bolnav
Şi încă atât de grav.”
Da’ eu m-arătai degrabă
Şi te-am prins în plină treabă.
– De-un’ să ştiu că te arăţi?
Că au fost destule dăţi
Când doar umbra ţi-o vedeam…
– Mai stai, bre, şi tu la geam,
Când m-abat pe la ogradă.
Da\’, cum eşti făcut grămadă,
Slabe şanse să mă prinzi…
– Vulpe, coarda o întinzi!
– Da’ tu coarda n-ai întins,
Ursule, când ai pretins
Că-i eşti regelui loial?
Uite de-aia ai rămas
Fără coadă. Ştii ce glas
Am, când vreau pe cineva
Să conving. Ei bine,-aşa
L-am convins chiar şi pe leu,
Ce mai rege!, cum că eu
Pân’ s-ajung, ca să mă vadă,
Culesei ierburi grămadă
Să îl vindec…Dar, păcat,
Pentru leacul minunat,
Auzit-am la un curs,
Se mai cere, ca să vezi,
La trei cozi de şoricel,
Şi codiţa unui urs.
– Recunosc, m-ai aranjat.
– Ne-mpăcăm?
– Neapărat!
Şi-uite aşa, copiii mei,
Povestea s-a terminat…
dupa o poveste populara franceză
O poveste minunată
Auzit-am, despre-un ţar…
O voi spune de îndată,
Fiindcă nu aveţi habar
Ce putu să născocească
Mintea unui biet ţăran,
Mort de foame şi tristeţe
Toate zilele din an.
N-avea omul vreo speranţă
Să se pună pe picioare;
Trăia doar ca să nu piară.
Până când…o veste mare
Îl făcu să îşi îndrepte
Zdrenţele pe trup şi iar
Să privească-ncrezător:
Drumul lui…ducea la ţar.
Ţarul ăsta ce voia?
O poveste iscusită.
O poveste, dragi copii,
Una nemaiauzită.
Pentru-aşa istorisire,
O dădea şi pe-a sa fiică
De nevastă, însă cine
Ar mai fi putut s-o zică?
Ţarul ştia la poveşti
Că n-aveai cum să-l uimeşti.
Dar ţăranul, când nu-i fleţ,
Este chiar un om isteţ.
– Uite, ţarule, mă prind
Să îţi spun povestea mea…
– Nu mai spune, şi ce-ai vrea,
Să-ţi dau fata de nevastă
Pentru-altă poveste proastă?
– Dacă-mi dai ceva plăcinte,
S-ar putea să fii mirat.
– Ia plăcinte şi începe.
Omul zise, calculat:
– Răposatul tatăl meu
A fost, ţarule, bogat,
Că, până la cer, palatul
Într-o zi şi-a înălţat.
Porumbeii oboseau
Zburând prin împărăţie,
Câteodată mai ciupeau
Stele de pe cer.
Dar mie
Îmi e foame, dă-mi plăcinte
Şi ţi-oi spune înainte…
Ţarul nu avu de-ales,
Asculta cu interes,
Cum încă nu se-ntâmplase…
Fiindcă se săturase,
Omul spuse mai departe…
– Avea tatăl meu un taur
De vreo şapte ani şi maaaare,
Că ţinea pe două coarne
Doi păstori la depărtare.
Când unul suna din corn,
Celălalt nici c-auzea…
Dar mă tem că-s obosit
Şi, mă ierţi, aş mai mânca…
– Ce e de făcut, boieri?
Omul ăsta e-o năpastă!
Mi-a adus poveste nouă,
Dar pe fata mea nevastă
S-o dau unui zdrenţăros
Nu îmi vine. Mai târziu,
Că povestea lui o ştiu,
O să-i spun, ne-am înţeles?
Boierii:
– N-aveţi de-ales!
Ţăranul îi auzi,
Dar continuă:
– Să ştii,
Ţarule, că şi o iapă
Tatăl meu avea.
Ca vântul,
Iapa asta în trei zile
A înconjurat pământul.
Să-ţi spun că pân’ la-nserat
De trei ori a şi fătat?
Ţarul, vădit tulburat:
– Omule, ai terminat?
– Nu, mai am, credeam că eşti
Bucuros s-auzi poveşti
Pe care nu le-ai ştiut….
– Hai, mai zi…
Tata, avut,
Pe-ai tăi sfetnici la palat
Îi chemă… Însă, boierii,
Pizmuindu-l, au furat,
Din cămările-i bogate,
Un sfert peste jumătate…
– Gata, omule, povestea
O cunosc. Şi-ai mei boieri…
– O cunosc? Nu sunt convins,
Semnătură să le ceri!
După ce luă semnătura
Cum că le era ştiut
Ce-auziră şi…făcură,
S-a întors ţăranu-acasă…
Bogat.
Ce întorsătură!
după o poveste populară rusă
A fost odat’…
Când să îţi spun
C-a fost îmi este tare greu,
Fiindcă nu trăiau pe-atunci
Nici mama mea, nici tatăl meu
Şi nici bunici n-aveam să-mi zică
De străbunici, ce-ar fi putut
Să ştie stră stră stră povestea…
Aşa c-o iau de la-nceput:
Cică pe-atunci, demult, cândva,
Într-un sătuc modest trăia
Un băiat harnic. În putere,
Muncea la oameni cu avere.
Făcea de toate…Să-ţi zic?, lasă,
Destul să ştii că, dup-un timp,
Cu două vaci s-a-ntors acasă.
Era un pic mai pricopsit,
Adică nu sărac lipit.
Avea, acum, de un’ să dea,
Străinului care trecea
Prin faţa casei, o ulcică
De lapte proaspăt şi-o pâinică.
Pe-acolo, nu se ştie cum,
O bătrânică-şi făcu drum,
C-un măr de aur în batic:
– Măicuţă, n-ai să-mi dai şi mie
De ale gurii, că-s bătrână
Şi, iaca, e o săptămână
De când n-am mai cerut nimic.
– Îţi dau, cu mare bucurie,
Cum fiul îi era plecat,
Răspunse maica lui. Fuguţa
Pe foc puse mămăliguţa
Şi-n cană lapte înspumat.
Bătrâna mulţumi, sărmana,
Şi, după ce sfârşi cu hrana,
Desfăşură pe pat broboada :
Un măr de aur din livada
Cea plină de minunăţii
A basmelor pentru copii,
Acolo,-n mijloc, strălucea…
– Ce-i asta, vai de soarta mea!
Rosti femeia speriată.
– Un măr de aur, făr-o pată!
Bătrâna glăsui smerit,
Ţi-l dau, că tu m-ai ospeţit.
Cu darul ăsta, fiul tău
Va-nzdrăveni pe-oricine cade
Bolnav la pat. Iar voi veţi fi
Bogaţi…
Când fiul reveni
Nu izbuti să-şi intre-n fire.
Un măr de aur? Şi-i al lui?
De zece ori dacă-i mai spui
Tot nu te crede. După-o vreme,
Au început oameni să-l cheme.
I-a vindecat de boli cumplite.
Cu mărul. Chipuri fericite,
Priveau spre casa lui cu drag.
De-aceea darul ce-l făcu
Bogat, fu pus în coş, pe prag.
Dar vestea se cam răspândi
Până la curte. Împăratul,
Invidios din cale-afară,
Trimise-un slujitor să afle
Ce fel de vrăji face băiatul
Cu “poama” lui şi…să i-o ia,
C-a vindecat destul cu ea.
Şi-apoi, nevoia cea mai mare
Chiar fata lui de “poamă” are.
Dar, cum, pe fata de-mpărat,
S-o vindece un măr…furat?
Bolnavă cum era, putere
N-ar fi avut nici zece mere,
De aur toate.
Ce să zic?
Că nu i s-a întâmplat nimic?
Minciuni un altul să vă toarne.
Eu ştiu că fetei două coarne,
De la cel măr au început
Să-i crească. Vai, cât de urât!
Un alt curtean de fruct se-atinse,
Doar, doar s-o-nzdrăveni şi el,
Când colo, ce mai lucrătură,
Crescutu-i-au coarne la fel.
Aşa se face că-mpăratul
Chemă, spăşit, la el, băiatul.
Să-l ierte şi, de are milă,
S-o vindece şi pe copilă.
Minune mare,-n mâna lui,
Avea altă putere mărul :
Puterea Binelui de-i spui,
Rosti-vei numai Adevărul.
după o poveste populară irlandeză
Auzii la o fetiţă
Isteaţă ca o vulpiţă,
O poveste cu-o turtiţă
Şi aşa-mi plăcu de tare
Că uitai de supărare.
I-auzi,
Cică-n fundul lăzii,
O băbuţă mai avea
Cam vreo doi pumni de făină
Şi din praful ăsta, moşul
Vru o turtă mare, plină.
Baba nu cârti, se puse
Pe treabă imediat:
Din făină şi smântână,
Frământă un aluat
Cam cât palma, rotunjor
Şi-l băgă la rumenit,
Preţ de-o oră, în cuptor.
Rumenă, îmbietoare,
Dar fierbinte încă, tare,
Baba puse turta noastră,
S-o răcească,
Pe fereastră.
“Vai de-aceea care n-are
Cap, în lipsă de picioare!”
Spuse turta-n sinea ei
Şi de-a dura se dădu,
Până ce, pe duşumea,
Fără julituri, căzu.
De-aici, drumul fu uşor
Peste prag, până-n pridvor
Şi, de-acolo, rostogol,
Dădu curţii-ntregi ocol,
Cântând chiar şi-un cântecel,
Mândră cum era de fel:
“Sunt turtiţa cea umflată,
De prin ladă adunată,
Din cămară măturată,
În cuptor sunt rumenită,
Pe fereastră sunt răcită.”
Vrând să pară şi mai şi
Când pe iepure-l zări,
Turtiţa le potrivi:
“Pe bunic l-am păcălit,
De bunică am fugit,
De tine-am să fug îndată,
Iepuraş fără o pată.”
Cu o gură cât o şură,
Lupul, mai mereu flămând,
Când s-o-nghită pe turtiţă?
Abia de-o zări trecând:
“Geaba lupul cască gura,
Fug de el, mă dau de-a dura”
Ursului, mare netot,
Îi cântă chiar pe sub bot.
“Nu mă tem cât de puţin,
Căci fug şi de Moş Martin.”
Însă cine pe turtiţă
O pândeşte? Vreo fetiţă?
Nuuu,
O vulpe roşcovană,
Ce rămase fără hrană
Şi deloc nu-i displăcea
Mica turtă ce cânta:
“Chiar de nimeni nu îmi pasă,
Fug eu şi de vulpe, lasă!”
– Ce frumos, cânţi, draga mea!
Ce zici, mai poţi repeta?
Fiindcă-aş vrea să aud tot,
Te invit cu drag pe bot!
Hop, turtiţa, mândră tare,
Cu un salt şi o cântare
O vrăji pe vulpe-atât,
C-aceasta, numaidecât,
I-adresă elogii noi:
– Of, turtiţo, mă înmoi
Chiar şi eu când te ascult,
De te rog pe limba mea
Să urci, îndrăznesc prea mult?
Dar, vai, deschizând guriţa,
Vulpea înghiţi turtiţa.
după o poveste populară
tii, ce iarnă vrie în bucătărie! moşul haralamb!
viscol jucărie.
noi pe lângă sobă tot tăiam la tobă. fă,
io cobzar cum sunt, negru şi cărunt, ie m-am cobzărit
tare, mult prea tare. vină să mă dregi colea pe spinare.
ea se tot uita, mâinile-i lua, grele de zăbrele
şi-i spunea: no viu. şi moşul pleca. iar, tu, monă, tu
rămâi fată-n casă. taie tot şoricul, taie măruntaie. dar eu:
ha! vin şi eu. ei, vii şi tu! stai acasă. nu fi uricioasă.
ce să caţi la ghiuj? ba vin! – măi, fată!
bine. hai, odată! de boceşti ca aia, te ia puia gaia.
moşneagul cobzar trăia-ntr-o căscioară
jos pe ulicioră. ne-am înfofolit, ne-am băsmăluit
şi drum ne-am croit, prin ceea ninsoare mai sus de picioare.
şi ce mână caldă, tămăduitoare,
învăţată
piroane să scoată
din şale, din piept, din privire,
doar c-o limpezire. iar pe braţul drept
taşca de ventuze, buze călăuze.
la el în odaie cobze şi cimpoaie, focul se înfoaie
vis în teracotă. baba lui e dusă fir de papiotă. copiii şi ei
tot prin lumea largă. moşu în cămeşă zace ca pe targă.
ah, abia aşteaptă. oh, de-ar iar scăpa. scoate ea mamaia
spirtu presimţit. vată şi ventuze, carte şi chibrit.
că de lumânare io să fiu în stare.
ah, ce-mi mai plăcea să mă joc cu focul! ce de pipi-n pat?
vrăji! lua-i-ar amocul!
cea mai grea îmi fură prima încercare:
feleşteu cu spirt şi îndemânare. tot pe dinăuntru
scapăr un chibrit, aprind lumânarea şi o vâr a vid.
şi pac! pe spinare. aerul e rar,
aerul subţie moşul pe chelie. iar
şi iar
şi iar
pac! noroc de moaşă. una lângă alta:
nouă pe cocoaşă.
descântăm la urmă c-aşa-i feleşagul. boboooci înfloriţi!
coaaamă de balaur! taie cu briceagul să se ducă cheagul.
ţârrr, dango, balango, roşu fir de aur
şi-un şirag de moine.
moaşă,
ce de doine!
Dacă-o să te uiţi mai bine,
O să vezi: doar pentru tine
Înfloreşte-un copăcel.
O fi ăsta? O fi altul?
Nu-i uşor să dai de el.
Unu’-ţi iese înainte
Când alergi spre şcoală,-n zori,
Altu-ţi bate la fereastră
Chiar când eşti cu capu-n nori…
Dintre ei,
Alege bine,
Unul singur, pentru tine,
Primăvara,
Înfloreşte.
Uită-te în jur şi află
Care ţi se potriveşte.
Copăcelul cel subţire
Şi înalt care atinge
Cerul, scuturându-l bine,
Ca să vadă el,
Mai ninge?
Copăcelul lăbărţat,
Care s-a intersectat
Cu el însuşi,
Ce noroc,
După colţul unui bloc?
Copăcelul cu burtică,
Care nu se mai ridică
Greoi tare,
În picioare?
Traversat de o furnică
Slabă moartă?
Ori cel care,
Mai încolo se apleacă
Peste-oglinda unei ape
Şi în scoarţă nu-şi încape,
De frumos ce s-a găsit?
Copăcelul scorojit,
Care s-a tot chinuit
Să scornească-o floricică,
Dar, în loc să fie mândru,
Altor pomi
Le poartă pică?
Copăcelul ce, c-un ram,
Gata, a ajuns la geam
Şi mai sus,
Luând doi aştri,
Să-i strecoare
Pe sub gene
Ochilor, căprui, albaştri?
Copăcelul-nfricoşat,
Bătând la părinţi în uşi,
Care nu s-a mai culcat
Fără păsări, licurici,
Gâze sau omizi
De pluş?
Copăcelul solitar,
Studiind biologia
Ce deloc nu se împacă,
La fiinţe,
Cu prostia?
Copăcelul care joacă
Un rol, într-o curte mică,
Sub aplauze în ropot,
Cucerind o floricică
Roz din cap până-n picioare?
Ori copacu-acela, oare,
Aşteptând, înfrigurat,
Un copil?
Ce bine-mi pare
Că-n sfârşit
L-ai observat!
trecui pe lângă o poartă
şi văzui doi iepuraşi
unul şade altul saltă
şi o frunză-ntr-un făraş
trecui pe lângă grădină
şi văzui doi copăcei
când se dezbrăcau de haine
norii se uitau la ei
văzui şi două steluţe
rătăcite printre nori
şi o frunză parcă verde
ghemuită într-un dor.
Vin piticii prin perete
Hai la nani! Dormi băiete!
Patul moale şi curat
Te aşteaptă! Nu-i păcat
Că nu vrei să dormi deloc?
Bat la uşă: Cioc, cioc, cioc!
Visele şi cu Moş Ene
Să ţi se strecoare-n gene.
Somn uşor ar vrea să-ţi spună
Noapte bună! Noapte bună!
« Pagina anterioară — Pagina următoare »