Necunoscuta care se vindea
N-a vrut să-mi spună-n prima zi cine era,
Dar fiindcă ea aflase cine sunt –
Poetul poreclit “Fluieră-vânt” –
Şi fiindcă mă ruga stăruitor
Să-i fiu şi eu, din când în când, cumpărător,
Sinceritatea ei m-a-nduioşat
Şi-n cadrul preţului fixat –
Un preţ absurd,
Ridicul
Şi meschin,
Cu care-aş fi băut un kilogram de vin –
M-am îmbătat de gura ei
Şi-am adormit
Pe laurii idilelor lui Teocrit…

Dar vai!…
Necunoscuta se vindea
Nu numai mie, dar şi altora!…
Şi-azi un ciocoi,
Iar mâine un calic
O cumpărau la fel – mai pe nimic –
Căci ea – flămândă veşnic – se grăbea
Să-şi vândă gura dulce ca la tarapana!…

Eu singur doar nu m-am sfiit să-i spun
Că-s gata să-i ofer un preţ mai bun –
Dar cum îi luase mintea Dumnezeu,
Necunoscuta s-a spălat pe mâini cu preţul meu…
Şi-atunci –
De teamă să n-o bat,
Sau s-o ucid
Şi s-o ascund sub pat –
Deşi-o iubeam, am renunţat la ea
Şi n-am mai vrut să ştiu cine era!…

Dar într-o zi cu ploaie şi cu vânt,
Necunoscuta care se vindea,
S-a dat la fund
Şi-a dispărut…
Şi nimeni n-a mai întrebat de ea
De când intrase, parcă, în pământ,
Cu numele-i mereu necunoscut…

Şi totuşi, Eu
Am întâlnit-o iar,
Dar nu ca altădată, pe trotuar,
La cafenea,
Sau în tramvai…
Am regăsit-o-n ziua de-ntâi de mai,
Ascunsă de un sfert de veac într-un sertar,
În care sta de veghe cuminte,
Şi-aştepta
O zi să-mi mai aduc aminte şi de ea!…

Dar ce păcat
Că regăsirea ei m-a-ndurerat…
Şi-n loc s-o mai sărut –
Cum aş fi vrut –
Am început să plâng cu-adevărat!…

Necunoscuta care se vindea
De data asta, nu mai era Ea –
Era doar vechea ei forografie,
Pe care mi-o dăduse numai mie!…

Şi-acum,
Cred c-aţi ghicit cine era
Necunoscuta care se vindea…
Era chiar tinereţea mea!…

Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,
Şi lasă-mă să plec!…
Tu nu-nţelegi
Că-n orchestrarea întregirii noastre
Nu-i ciripit de păsărele-albastre,
Ci-i răcnet doar de bestie turbată,
Ce-ţi sângerează-obrajii şi te muşcă
De câte ori încerci s-o-nchizi în cuşcă
Sau de piciorul patului s-o legi?…

Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,
Şi nu-ţi mai cer nimic!…
Tu n-ai ghicit
Că melodia întregirii noastre s-a sfârşit
Şi toată fericirea-mprovizată
Cu care ne-avântăm tot mai departe
N-a fost decât iluzia că ne-am iubit
Ca două manechine cu suflete de vată,
Păstrate-ntr-o vitrină cu geamurile sparte?…

Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,
C-atâta doar mi-e dat să-ţi mai sărut,
În cinstea întregirii noastre din trecut,
Din care-acum n-a mai rămas nimic
Decât o falsă frescă-n mozaic,
Pe care nişte gheare de bestie turbată
Însângerează două imagini omeneşti!…
Nu le cunoşti?…
Încearcă –
Şi-ai să ţi le-aminteşti!

Pe scara sufletului meu
M-am întâlnit cu bunul Dumnezeu –
Eu coboram mâhnit din conştiinţa mea,
Iar El urca surâzător spre ea!…

Şi ne-am oprit la jumătatea scării
Încrucişându-ne în clipa-ntâmpinării
Săgeţile perechilor de ochi ca de-obicei –
Ah! ochii Lui cum seamănă cu ochii mei!

Pe scara sufletului meu
M-am întâlnit din nou cu Dumnezeu –
El cobora solemn din conştiinţa mea,
Iar Eu urcam surâzător spre ea!…

Cum cadea in sat amurgul peste-ograzi si peste sure,
A iesit cu luna plina heruvimul din padure.
S-au speriat copii cu vite si-au tipat de spaima lui
Linistit o lua pe coasta, pe sub plopii drumului.
Au fosnit ca de furtuna, fara vant in frunza, plopii.
Luna tremura, devale roate mari in iazul popii.

S-a oprit la casa veche unde drumu-si face cruce,
Crestineste la raspantie si-ntarzie pan’ se duce.
A batut in lemnul portii de stejar, de-doua ori:
Singura se trase poarta si primi pe calator.
Cainele urla o data lung, apoi doar marai —
Heruvimul pentru-atata insa pasul nu-si grabi.
Maica Domnului, ca-n vremuri, sta cu lucrul la fereastra.
O trezi in raza lunii, lin, aripa lui albastra.
Stranse iia inceputa, toate grijile le stranse,
Stranse zilele traite, cu sirag de lacrimi planse.
La icoane ea aprinse cuvios o lumanare.
Pana-n temelii de suflet o e pace mare.
Se-nchina lui San Nicoara, lui San Ion, ei cel mai drag,
Se gandi la fiu-n ceruri si la cainele din prag,
Isi uda ca totdeauna toate glastrele de nalba,
Se gati ca pentru noapte cu camasa cea mai alba,
Netezi cearceaful bine, sa nu faca nici o cuta
Panza inului curata ca si viata ei trecuta,
Se culca sfioasa-n patu-i stramt, ca pe o nasalie,
Si-adormi rugand pe Domnul langa fiul ei sa fie.

Colo-n umbra nucului
Sta din vremea turcului,
Leaganul urzicilor,
Hanul randunicilor.
Han vestit la drum de tara, han cu strasina afara,
Vechi de cand e lumea — spun
Carausii cu chervanul cari pe vremi isi lasau banul
Pe-o bardaca de vin bun.
Stai de-acum cu muschi pe sita, cu pridvorul prins de vita,
Cu paianjeni in garlici.
Intra slobod, ies pe usa, ca o raza jucausa,
Miile de randunici.
Te-a uitat de-o viata drumul, nu mai suie seara fumul
Hornului pe-ntins hotar,
Carele n-o sa le cearna, cum vin grele din povarna,
Primitorul tau umbrar.
Surugiii de-a calare n-o sa-ti bea in drumul mare
Tuica de-aur si nicicand
Pe haiducii lati in spete, lautari pe indelete,
N-o sa-i mai auzi cantand.
Han uitat la drum de tara, han cu strasina afara,
Han pustiu sl parasit,
Daca nimeni nu coboara, in cerdacul de-odinioara —
Eu la tine am venit
Ca sa-mi fii, han vechi, tovaras, ca s-adorm la vatra iarasi,
Sa ma scol in zori aici…

Soare, pretutindeni soare: nici un om, dar prind sa zboare
Pana-n suflet randunici.

Potop se revarsa pe lunca seninul.
Sa frigem iar mielul hoteste, pelinul
Sa-l bem sub umbrare de frunze prin care
Lumina de soare se cerne-n pahare.
Iubito, imi ada urciorul cu vin —
Din vremuri batrane ca basmul sabin,
Sa-mi chemi in poiana la umbra de-artari,
Cu regele mut, cei cinci calusari.
Se-nsira cu steagul; cu toti de o data
Pornesc, stand pe loc, o fuga ciudata.
Piciorul lor, iute cum e caprioara,
Nu-l prinde nici naiul, nici dibla, nici vioara.
In alb, cinci mesteacani se leagana-n vant.
Sta mortul lor rege intins pe pamant,
Si-n juru-i se strang si iar se desfac
Cinci aripe albe de lebezi pe lac.
Acuma, spre seara, e jocul mai lesne.
Cu pene de soare din crestet la glezne,
Cinci flacari lumina o scad si o suie,
In umbra stingand-o pe vreo cararuie.
E goala poiana, e gol si paharul.
Azvarle iar noaptea cu stelele zarul.

M-oi duce, m-oi pierde, ca jocul latin —
Iubto, imi ada urciorul cu vin.

Din tren, in zori, vad cerul ca o apa
Prea limpede cu scoica lunii-n fund.
Plopi-nalti la luminisuri dau sa-ncapa:
Iscoade sunt si zarile patrund.
Spre rasarit ard coifuri parca-n para,
Cu jar de aur suliti se aprind;
De-acuma gloata umbrei o sa piara.
Arcasii tainici arcurile-si prind.
Dar meri, si peri, si pruni de pe coline
Raspund si ei, tragand cu praf de flori,
Si-n bazait de gloante de albine,
Desfasura un lant de tragatori.
Podgoria-i toata nouri de srapnele
Incremenite-n aer de Prier.
De raze fugarite randunele
In escadrile razletite pier.
E soarele biruitor. Ciresii
Au ridicat, invinsi, steag alb in vant.
Livezile isi numara plaiesii.
Un cuc dicteaza pacea pe pamant…
Lumina pretutindeni! Primavara
Si verde proaspat ca un suflet nou,
Si mieii albi ca merii albi din tara,
Si pace-n ganduri vechi si-n graul nou.
Si sus, pe zarea vremii, ca o dunga
De mari albastre cu sclipiri de nea,

Bucegii neclintiti, pe cand se-alunga
Si tren, si primaveri, si viata mea.

Pe scrinul scund, pe masa de mahon,
Clestarul cupei picura amurg.
Pe linistea lautei fara zvon,
Piezis petale de lumina curg.
Atinsa, struna tainic a sunat…
Si San-Nicoara din icoane vechi
Ramane mut cu deget ridicat
Si cantecul tacerii in urechi.
Se cern garoafele de Luchian
Si sangerate cad din rama lor,
Prin florile unui chilim oltean
Sperioase pasari se inalta-n zbor.
Pe-o strachina un cerb a tresarit…
Si, de pe raft, din fiece volum,
Poetii ies s-asculte linistit
Un cantec risipit ca un parfum.

În ţara mea sunt văi şi munţi şi flori,
Şi diamante,
Şi sunt sticleţi atât de mulţi în capete savante !…
Poeţii ritmului sărac slăvesc albastrul zării,
Şi creşte-atât de mult spanac pe lanurile ţării.

În ţara mea sunt tei şi plopi,
Şi zarea-i diafană,
Şi-n ţara mea jandarmi şi popi iau lefuri de pomană;
Şi-n ţara mea sunt flori de myrt,
Principiu sau idee,
Sunt vorbe de păstrat în spirt, expuse prin muzee.

Din larg de crânguri vin zefiri şi tuturor dau veste
Că-n ţara mea sunt trandafiri şi fete
Că-n poveste,
Idile nasc şi se desfac subt luminiş de lună,
În ţara mea onoarea-i fleac şi dragostea
Minciună.

Şi-n ţara mea sunt mulţi părinţi ce plâng morminte
Multe …
Şi pribegesc scrâşniri din dinţi …
Dar cine să le-asculte,
Când e minciuna pe amvon şi nedreptatea-i lege,
Când guvernanţii-s de carton
Şi nepăsarea Rege ?

(“Vârfuri de spadă “, 1915)