In lumea de culori si forme
S-au scris povesti cu multe intelesuri
Michelangelo impodobea biserici
Sau daltuia pe Moise ce lumina eresuri ,
Da Vinci-a dat Giocondei suris misterios
Ce-i tremura pe buze ca plinsul la-nceput ,
Privirea-i e pierduta aproape dureros
Spre viata viitoare , dar si inspre trecut ,
Cu Rafael , Madona a aparut pe lume
Purtind pe brate albe Isus din Nazaret
E-n ea ceva curat , gingas si fara nume
Ca aeru-n biserici , adinc si tamiiat .
Istoria culorilor si formelor multiple
Cunoaste multe nume inscrise-n fila ei .
Rodin crea in piatra Sarut si Catedrala
Iar mina lui apare ca mina unor zei ,
Monet isi moaie pana creind culoare noua
Un fond care vibreaza ca organismul viu ,
Cu el trecutul moare , parca-i un strop de roua
Ce-a concentrat lumina de soare , in pustiu ,
Udrillo ne duce pe strazi fara sfirsit ,
Imagini cunoscute , create inc-odata ,
Iti pare ca din somn acuma te-ai trezit
In lumea care-acum e cea adevarata ,
Picasso sparge forme de mult ce-s cunoscute
Si din darimaturi apare o noua lume
Cind gingasa ca floarea , cind aspra si ciudata ,
Creatiile lui Pablo inca isi cat-un nume ,
Chagall priveste lumea in timp ce se creeaza ,
Figurile lui zboara , culcate sau piezis ,
Pozitiile-s schimbate , vazduhul tot vibreaza
De-arcusul tras cu sete de pe acoperis
Din grota-ntunecoasa pin-la palatul mindru
Din piatra-abia cioplita si pina la Rodin
Din vesela culoare si pin-la negrul sumbru
E vesnic cautare pe vesnicul refren .
Întunecat, ca noaptea fără lună.
Ţi-e chipul
Eşti îngheţat, ca-n iarnă
Nisipul
Priveşte în jur, e soare
Şi viaţă.
În tine tot moare
Paiaţă
Vopseşte-ţi din nou faţa
Rîzînd
Apucă de piept viaţa
Plîngînd
Alungă-ţi din minte durerea
O! minte! cuminte-i
Tăcerea
Trecutul e-n tine
Nu moare
Dar clipa în sine
E trecătoare
În scenă te-ntoarce
Să patimi
Şi ochii ţi-i stoarce
De lacrimi
În juru-ţi aprinde
Lumina
Pînă va cădea
Cortina.
mai lasa-ma iubito, doar o clipa
sa dorm la subsuoara intamplarii
nu-mi priponi belciugul de aripa
vreau sa mai zbor o noapte cu cocorii
nu-mi apreta pulpana mea de zeu
cartofii pai nu-s hrana mea cereasca
al nebuniei mele minereu
nu vreau sub aragaz sa se topeasca
mai lasa-ma calare pe butoaie
in pivnita sublimelor candori
s-o fac de manz, de tap s-o fac, de oaie
sa-mi bata floarea vinului in nari
ti-oi face multi copii in consecinta
voi sta cuminte in pre ascurtu-ti lant
daca amani cea clipa de cainta
cand dintii casnici m-or patrunde – crant
niciodata, iubito, n-am sa merg fara tine
esti prezenta in sangele meu galopand
te simt ca pe-o bautura in vine
cutit ce-mi taie sfoara unui gand
niciodata, iubito, n-am sa ador altceva
decat sanii tai mici far-a bluzei perdea
leganarea soldurilor tale fierbinti
ce scoate pe Corso
vanzatorii din minti
niciodata, iubito, n-am sa umblu hai-hui
in palma mereu imi vei sta ca un cui
rastignit in aceasta ravnita dulceata
ce tine o viata
in cosmos trimis sa comand escadrile
sa cuceresc un meteorit
din alta cale lactee
stapungand in iures norii atomici
vei fi, dintre stele,
singura ravnita femeie
si-n moarte de-ar fi sa cobor fara lift
sa umblu
prin ale iadului odai cu metroul
tot la tine iubito m-as gandi
admirandu-ti, in zmoala,
trusoul
Tu eşti în vară, eu sunt în vară. În vară pornită
către sfârşit, pe muche-amândoi la cumpăna apelor.
Cu gând ducăuş – mângâi părul pământului.
Ne-aplecăm peste stânci, subt albastrul neîmplinit.
Priveşte în jos! Priveşte-ndelung, dar să nu vorbim.
S-ar putea întâmpla să ne tremure glasul.
Din poarta-nălţimei şi până-n vale
îmbătrâneşte, ah, cât de repede, apa. Şi ceasul.
E mult înapoi? Atâta e şi de-acum înainte
cu toate că mult mai puţin o să pară.
Ne-ascundem – stins arzând – după năluca de vară.
Ne-nchidem inima după nespuse cuvinte.
Poteca de-acum coboară ca fumul
din jertfa ce nu s-a primit. De-aici luăm iarăşi drumul
spre ţărna şi valea trădate-nmiit
pentr-un cer chemător şi necucerit.
Atâţia dintre semeni nu prea ştiu
ce să înceapă-n zori cu suferinţa.
Ei nu-şi dau seama nici spre seară de prilejul
chemat să-nalţe mersul, cunoştinţa.
Suferinţa poate fi întuneric, tăciune în inimă,
pe frunţi albastru ger,
pe coapsă ea poate fi pecete arsă cu fier,
în bulgăre de ţărână
o lacrimă sau sâmbure de cer.
Nu mai calcă pe pământ
cine calcă-n suferinţă.
Ea schimbă la faţă argila, o schimbă în duh
ce poate fi pipăit, duios, cu stiinţă.
Tată, carele eşti şi vei fi,
nu ne despoia, nu ne sărăci,
nu alunga de pe tărâmuri orice suferinţă.
Alungă pe aceea doar care destramă,
dar nu pe-aceea care întăreşte
fiinţa-ntru fiinţă.
Fă ca semenii noştri,
de la oameni la albine,
de la-nvingători la biruiţi,
de la-ncoronaţi la răstigniţi, să ia aminte
că există pretutindeni şi această suferinţă,
până astăzi şi de-acum înainte
singura legătură între noi şi tine.
O toamnă va veni cîndva tîrziu,
Cînd tu iubito-mi vei cuprinde gîtul tremurînd
şi strîns vei atîrna de mine cum atîrnă o cunună
de flori uscate
de stîlpul alb de marmoră al unei cripte.
O toamnă va veni şi-o să-ţi despoaie
de primăvară trupul, fruntea, nopţile şi dorul
şi-ţi va răpi petalele şi zorile
lăsîndu-ţi doar amurgurile grele şi pustii.
O toamnă va veni şi maşteră
din toate florile ce le-ai avut vreodată
numai pe-acelea n-o să ţi le ia,
ce-o să le-aşterni peste mormîntul tuturor,
acelora, care se duc pe veci
cu primăvara ta.
(Vol. Poemele luminii, Sibiu, 1919)
Dreaptă, ziua Cumpenei ne surprinde
printre roze: în cimitirul unde
cîteodată dragostea însoreşte
albele pietre.
Calm se-ndrumă spre cumpănire totul.
Zi şi noapte trag înjugate vremii,
amîndouă cu-nţelepciune-ncearcă
paşi deopotrivă.
Se măsoară, se cîntăreşte rodul
de argilă, visul şi umbra verii,
şi povara ce-i amintirea pentru
orice făptură.
Dacă din poveşti adevăr rămîne
că trăim prin imponderabil cei vii,
poate să mai umble cuvînt că trupul
este-o povară?
Greu e numai sufletul, nu ţărîna.
Căci, cenuşa noastră, iubito, poate
fi pe talgere cîntărită cu vreo
cîteva roze.
« Pagina anterioară — Pagina următoare »