Înger de pază

Autor : Mihai Eminescu

Când sufletu-mi noaptea veghea în extaze,
Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază,
Încins cu o haină de umbre şi raze,
C-asupră-mi c-un zâmbet aripele-a-ntins;
Dar cum te văzui într-o palidă haină,
Copilă cuprinsă de dor şi de taină,
Fugi acel înger de ochiu-ţi învins.

Eşti demon, copilă, că numai c-o zare
Din genele-ţi lunge, din ochiul tău mare
Făcuşi pe-al meu înger cu spaimă să zboare,
El, veghea mea sfântă, amicul fidel?
Ori poate!… O-nchide lungi genele tale,
Să pot recunoaşte trăsurile-ţi pale,
Căci tu – tu eşti el.

Opera Apartinand Mihai Eminescu | | Nici un Comentariu »

Magda Isanos – Lista Opere

Autor : Magda Isanos

Opera Apartinand Magda Isanos | | Nici un Comentariu »

Gândăcelul

Autor : Poezii pentru Copii

Cum venise pe lume, nici el nu-şi dădea seama. S-a trezit ca dintr-un somn şi parcă era de când pământul. Nu simţise nici durere, nici bucurie. Şi mult îşi muncise gândul: cum răsărise, şi al cui era? Mic cât un fir de linte, mişca picioruşele fragede şi ocolea, pe de margini, frunzişoara care-l adăpostise. Într-o zi încercă o pornire lăuntrică: ieşi de supt umbra răcoroasă şi dădu buzna afară, în ploaia de lumină. Atunci rămase pe loc, orbit de atâta strălucire. Încetul cu încetul îi veni inima la loc şi îndrăzni: deschise ochişorii mai mult, mai mari, îi deschise în sfârşit bine-bine şi privi în sus. Cu câtă strălucire, ce adânc şi albastru se dezvelea cerul! Şi ce minune! Cu ochişorii lui mărunţi, cât nişte fire de colb, îl cuprindea întreg. Şi ce întunecime, câtă umezeală supt frunzişoara lui. Ce căutase dânsul acolo? Iar din mijlocul tăriei albastre, un bulgăre de aur aprins arunca văpăi.
Tresări. Era el altul? Picioruşele nu mai erau ale lui de scânteiau aşa? Şi mai era îmbrăcat în aur! Căci şi trupuşorul lui, pe care şi-l vedea pentru întâia oară, scânteia. Nu cumva era o fărâmiţă căzută de acolo, de sus, o fărâmiţă de lumină închegată, rătăcită pe pământ? Şi, ca o adeverire, pe ţărâna neagră trupul arunca o lumină dulce. Ce se mai întreba! Fără îndoială, de acolo căzuse, acolo trebuia să se întoarcă. Dar ce depărtare! Şi cum să ajungă? Privi în sus; şi atunci, deasupra căpuşorului, zări lugerul unui crin ce se ridica aşa de înalt, că parcă floarea din vârf îşi deschidea paharul chiar dedesuptul bulgărelui de aur, să-i culeagă razele. În mintea lui îşi înjghebă planul. Să se suie pe luger în sus, să meargă, să meargă, să meargă şi să meargă până în vârf; şi de acolo, la bulgărul de aur, din care credea el că se desfăcuse: o săritură – sau o vedea el ce-o face.
Atunci se mişcă din nou şi, după ce trecu peste un grăunte de piatră şi scoborî dincolo, se trezi la rădăcina crinului. Se odihni o clipă, apoi la drum, băiete! mai întâi se rostogoli de pe tulpina lucie de câteva ori în ţărână. Văzând asta se ridică pe picioruşele de dinapoi şi, fără să ştie pentru ce, cu cele dinainte îşi făcu, moşnegeşte cruce. Pe urmă încercă din nou şi văzu că poate. Luciu i se păruse lugerul crinului şi când colo avea atâtea adâncituri, atâtea ridicături: văi, dealuri. Dar ce mireasmă se revărsa de sus!…
Şi-a mers voinicul, a mers. Mult să fi mers. Se uită în jos şi-l prinse ameţeala. Privi în sus şi se cutremură. Ce, nu făcuse nici un sfert din sfertul drumului! Puterile îi cam slăbiseră, dar nu se lăsa. Încă vreo câţiva paşi şi ici, deasupra, parcă se întruchipa o frunzişoară lătăreaţă, ca o prispă. Acolo o să se odihnească. Şi iar purcese la drum; şi umblă, şi umblă, băiete; şi de-abia ajunse. Iar când a poposit, ud de sudoare, că părea o picătură de rouă, bulgărele de aur scăpătase de amiază. Şi voinicul privi iar în sus. Privea în sus şi nu-şi credea ochilor: zile, săptămâni, luni avea de umblat. Şi cât era de hotărât şi de vânjos drumeţul, nu-şi putu opri un oftat:
– Uf! Că mult mai am de suit, Doamne!

Cîntec păstoresc

Autor : Ioan Cantacuzino

Păstoreaua cea-ndrăgită
Poartă turma tot mîhnită
Ei, floricica cîmpului
Nu-i dă odihna sufletului.
Iar viersul păsărelilor
O dau şi la mai mult amor.
Toate-i par că să jelesc
Para dragostei tînjesc.
O fîntînă preacurată
Oglindă-i unde ea cată.
Or după chip n-o cunoaşte
Ce-n inimă-ş simte a naşte.
Fata-i zice, foc curat
Ochii, suflet tulburat.
Ea cu lacrămile sale
Mulţeşte apa spre vale,
Zicînd : — Tă rog, rîule, spune
Celui ce l-amar mă pune
Că dă curgi acum mai tare,
Din lăcrămi eşti aşa mare.

Drumul iubirii

Autor : George Coşbuc

Eu o ştiu din cartea sfântă,
Şi ţi-o spun, să te fereşti!

Baiazid, tălmăcitorul
Vrerilor dumnezeieşti,
Ale cărui vorbe-arată
Drumul spre-adevăr, precum
Carul de pe cer conduce
Navele spre-al Nopţii drum,
Predica-n moscheie-odată:
– “Dumnezeu, el ne iubi,
Să-l iubim şi noi.” Într-asta
Ben-Said grăbit veni:
– “Mare-nvăţător al nostru,
Cel de-Alah din cer trimis!
Mi-am pierdut de ieri măgarul,
Şi-am avut ast’ noapte-un vis
Şă te-ntreb aici pe tine,
Că tu ştii şi poţi să-mi spui.”
Baiazid privi la dânsul
Şi-a zâmbit de vorba lui.
Dar continuă cuvântul:
– “Spuneţi, care dintre voi
Nu-i convins că peste veacuri
Până-n zilele de-apoi
Singura iubire este
Sfântul drum adevărat?”
Toţi tăcură. Ahmet singur,
Un bătrân întunecat,
Ridicându-se, răspunse:
– “La ce-a dat-o Dumnezeu?
N-am ştiut-o niciodată,
Spune-mi ce-i, s-o ştiu şi eu!”
Baiazid încet se-ntoarse,
Şi-arătând spre-acel bătrân:
– “Ben-Said, tu caţi măgarul,
Iată-l, ăsta-i, adă-i fân.”

Mi-a rămas aminte vorba
Marelui învăţător.
Ben-Saizii nu văd alta
Decât tot durerea lor,
Şi când unii poartă lupta
Plini de-avânt, grăbiţi răsar
Ben-Saizii să-i încurce
Cu pierdutul lor măgar.
Iar când vezi că mulţi iubirii
Inima tăcuţi şi-o-nchid,
Tu de-Ahmet îţi aminteşte
Şi de ce-a spus Baiazid.

Opera Apartinand George Coşbuc | | Nici un Comentariu »

Inima mea e tristă

Autor : Grigore Alexandrescu

Inima-mi e-ntristată,
Şi-n lacrimi înecată,
La fericiri trecute gîndeşte în zadar!
Plăcere, mulţumire,
Viaţă, fericire,
Le-am gustat. A lor lipsă acum o simt amar.

Acele dulci suspinuri
Cum se schimbară-n chinuri,
Şi bucuria noastră în otrăvit venin!
Cât rău după-atât bine!
Aşa furtuna vine,
Când soarele zâmbeşte, când cerul e senin.

Adio! N-am cuvinte
Să-ţi arăt tot ce simte,
În astfel de minuturi, mâhnit sufletul meu,
E o durere mare,
Şi suferinţi, pe care
A le simţi pot numai; a le descri mi-e greu.

A! cât de mult amară
Viaţa o să-mi pară!
Minuturile veacuri o să le socotesc.
A oricărei zi rază,
Noi lacrimi o să vază,
Când pe străine ţărmuri străin o sa trăiesc!

Spune-mi însă, iubită,
Când inima-ţi lipsită
De-un credincios prieten cu el nu va mai fi,
Vei putea uita toate
Plăcerile gustate?
Simţirea se va stinge, şi nu-l vei mai dori?

Astă lege obştească
Se cade să-ngrozească
Amorul, care vremea atâta l-a-ntărit?
În ce loc, pe ce cale,
Călcând pasur’le tale,
Vei avea drept a zice: aici nu m-a iubit?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Durerea cea mai mare
Nu poate să omoare:
Pe-a mea care-a-ntrecut-o? Dar tot nu pot să mor!
A! de-i mai ţinea minte
Atâtea jurăminte,
Îmi vei mai păstra, poate, o urmă de amor!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Când seara tu vei merge
Pe câmpuri, a culege
Flori tinere ca tine, s-acoperi fruntea ta,
Dacă din întîmplare
Vei nimeri o floare,
Ce poartă un scump nume, ce-i zic nu-ma-uita,

Atunci, atunci gândeşte
De mine că-ţi vorbeşte:
Asta-mi este nădejdea şi de-asta mai trăiesc:
Eu tot cred că e-n fire
Acea compătimire,
Ce inimile leagă cu lanţul sufletesc.

Repetabila povară – Păunescu

Autor : Adrian Păunescu

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor…
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga…

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

A, iubite, a

Autor : Grigore Vieru

– A, iubite, a,
Mai spune-mi ceva,
Că mi-i drag să-mi spui
Ce nu ştiu, drag pui,
Că mi-i drag să-ascult
De dragoste mult,
Haide, spune-mi cum se
Iubesc păsările.
– O, iubito, o,
Cred că tot ca noi:
Copacii bătrâni
Acasă rămân
Ca nişte bunici
Cu puii cei mici
Care-n braţe-i leagănă
Până-i frunza galbenă.
Pe-urmă bat vântoasele,
Şi nu-i nici o pasăre,
Pe-urmă le cad foile,
Se-nvelesc cu ploile.
Pe-urmă îi dor crengile
Şi n-au ce să legene.

Opera Apartinand Grigore Vieru | | Nici un Comentariu »

Tudor Arghezi – Lista Opere

Autor : Tudor Arghezi

Opera Apartinand Tudor Arghezi | | Nici un Comentariu »

Rapsodii de primăvară

Autor : George Topârceanu

I
Sus prin crângul adormit,
A trecut în taină mare,
De cu noapte, risipind
Şiruri de mărgăritare
Din panere de argint,
Stol bălai
De îngeraşi
Cu alai
De toporaşi.
Primăvară, cui le dai?
Primăvară, cui le laşi?

II
Se-nalţă abur moale din grădină.
Pe jos, pornesc furnicile la drum.
Acoperişuri veştede-n lumină
Întind spre cer ogeacuri fără fum.
Pe lângă garduri s-a zvântat pământul
Şi ies gândacii-Domnului pe zid.
Ferestre amorţite se deschid
Să intre-n casă soarele şi vântul.
De prin balcoane
Şi coridoare
Albe tulpane
Fâlfâie-n soare.
Ies gospodinele
Iuţi ca albinele,
Părul le flutură,
Toate dau zor.
Unele mătură,
Altele scutură
Colbul din pătură
Şi din covor.
Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii,
Şi-a răsfirat crenguţele ca spinii
De frică să nu-i cadă la picioare,
Din creştet, vălul subţirel de floare.
Că s-a trezit aşa de dimineaţă
Cu ramuri albe — şi se poate spune
Că-i pentru-ntâia oară în viaţă
Când i se-ntâmplă-asemenea minune.
Un nor sihastru
Şi-adună-n poală
Argintul tot.
Cerul e-albastru
Ca o petală
De miozot.

III
Soare crud în liliac,
Zbor subţire de gândac,
Glasuri mici
De rândunici,
Viorele şi urzici…
Primăvară, din ce rai
Nevisat de pământeni
Vii cu mândrul tău alai
Peste crânguri şi poieni?
Pogorâtă pe pământ
În mătăsuri lungi de vânt,
Laşi în urmă, pe câmpii,
Galbeni vii
De păpădii,
Bălţi albastre şi-nsorite
De omăt topit abia,
Şi pe dealuri mucezite
Arături de catifea.
Şi porneşti departe-n sus
După iarna ce s-a dus,
După trena-i de ninsori
Aşternută pe colini…
Drumuri nalte de cocori,
Călăuzii cei străini,
Îţi îndreaptă an cu an
Pasul tainic şi te mint
Spre ţinutul diafan
Al câmpiilor de-argint.
Iar acolo te opreşti
Şi doar pasul tău uşor,
În omăt strălucitor,
Lasă urme viorii
De conduri împărăteşti
Peste albele stihii…
Primăvară, unde eşti?

« Pagina anterioarăPagina următoare »
Hosting oferit de CifTech