Mormintele. La Drăgăşani
Autor : Grigore AlexandrescuCând vizitam odată locaşurile sfinte,
Măreţe suvenire din vremi ce-au încetat,
Eu mă oprii pe valea bogată în morminte,
Unde atâţi războinici ai Greciei slăvite
Strigarea libertăţii întâi au înălţat.
Ziua de mult trecuse: natura obosită…
Se odihnea: nici zgomot, nici cel mai uşor vânt;
Nimic viu: eram singur în lumea adormită,
Şi stelele deasupra pe lunca părăsită
Luceau ca nişte candeli aprinse pe-un mormânt.
Din vreme-n vreme numai, de dincolo de dealuri
Părea c-auz un sunet, un vuiet depărtat,
Ca glasul unei ape ce-neacă-ale ei maluri,
Sau ca ale mulţimii întărâtate valuri,
Când din robie scapă un neam împovărat.
Şi ochii-mi s-aţintiră pe semnul mântuinţei
Ce singur se înalţă în locul de suspin,
Protector al durerii, nădejde-a suferinţei,
Labarum vechi al luptei, simbol al biruinţei,
Prin care-a-nvins barbarii creştinul Constantin.
Şi mă gândeam l-aceia ce umbra-i înveleşte,
La Grecia modernă ce ei au sprijinit;
Căci jertfa pentru naţii la cer se priimeşte,
Căci sângele de martiri e plantă ce rodeşte
Curând, târziu, odată, dar însă nelipsit.
Precum cei dintâi preoţi ce crucea o purtară.
Din peşteri, din pustiuri, săraci, dispreţuiţi,
În circ, amfiteatruri, puterea înfruntară,
Pe purpura română credinţa aşezară,
Şi-nvinseră pe idoli în Capitol slăviţi,
Aşa sângele-acelor ce-aicea se jertfiră
Născu pe-ai libertăţii vestiţi răzbunători;
Parnasul şi Olimpul cu fală se priviră
Când flotele barbare zdrobite le zăriră,
Şi flacăra din ele suindu-se la nori.
Sunt vrednici de vechimea din veacuri fabuloase,
Sunt mari cum fu robia sub limpedele-i cer,
Şi lupta şi izbânda a Greciei frumoase,
Iar Boţari, Miauli, colosuri fioroase,
Se par ca demizeii eroi ai lui Omer.
A! dac-a ta viaţă de lume admirată,
Când naţiei gemânde veniseşi ajutor,
De asprele ursite nu ar fi fost curmată,
De-ai fi văzut tu ziua în ceruri însemnată,
Arold al deznădejdii sălbatic călător,
O nouă epopee, poemă strălucită,
Creştină Iliadă pământu-ar fi-ncântat.
Ca trâmbiţa-nvierii de suflet presimţită,
A veacurilor stinse cenuşă-ar fi mişcat.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Pământul ţării noastre e azi adăpostire
L-a grecilor ţărână; iar agonia lor
Cu jale a văzut-o a Oltului oştire,
Şi semne de frăţie, dovadă de iubire
Le-a dat ea îndestulă în ziua de omor.
Căci nu gândiţi, o umbre de lume depărtate,
Că locul morţii voastre e luptelor străin;
Oştirile creştine de cruce însuflate,
Adesea se văzură aici împreunate
Sub Uniad românul, sub Mateiaş Corvin.
Şi cât ura robiei, a patriei iubire
În limbi deosebite se vor numi virtuţi,
Cât vor număra grecii între vestite zile
Ziua când Leonida căzu la Termopile,
Şi cât va purta Oltul diadema-i de munţi,
Voi veţi trăi; căci vouă Grecia e datoare,
Căci voi aţi dat semnalul la libertatea sa;
Şi-n vremi de suferinţă, în vremi de apăsare,
Nădejde şi credinţă, virtuţi mântuitoare,
A voastră pomenire ades va deştepta.