Ploaie în luna lui Marte

Autor : Nichita Stănescu

Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.

Pereţii odaii erau
neliniştiţi, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.

O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.

Şi mă-nălţam. Şi nu mai stiam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?… ploaia?…

Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-aş mai fi vrut să se sfârşească
niciodată-acea lună-a lui Marte.

Another kind of Mathematics

Autor : Nichita Stanescu - Eng

We know that one times one is one,
but an unicorn times a pear
have no idea what it is.
We know that five minus four is one
but a cloud minus a sailboat
have no idea what it is.
We know that eight
divided by eight is one,
but a mountain divided by a goat
have no idea what it is.
We know that one plus one is two,
but me and you, oh,
we have no idea what it is.

Oh, but a comforter
times a rabbit
is a red-headed one of course,
a cabbage divided by a flag
is a pig,
a horse minus a street-car
is an angel,
a cauliflower plus an egg
is an astragalus.

Only you and me
multiplied and divided
added and substracted
remain the same…

Vanish from my mind!
Come back in my heart!

english translation by George Mustea

Şi ura şi iubirea – Micle

Autor : Veronica Micle

Şi ura şi iubirea acuma de la tine
Făr’ de însemnătate vieţii mele-ar fi,
Iubirea ţi-am plătit-o cu lacrimi şi suspine
Şi ura-ţi neîmpăcată cu ce-aş mai răsplăti.

Dar tu de vrei ca-n urmă-ţi eu tot să mai plâng încă
Şi vecinic sfâşiată să vezi inima mea,
De-un chin fără de margini, de o durere-adâncă
Cu glas făr’ de mânie să-mi spui că mă-i uita.

(Convorbiri Literare, XI (1877), nr. 2 (1 mai), p. 73-74)

Opera Apartinand Veronica Micle | | Nici un Comentariu »

Sfatul animalelor

Autor : Poezii pentru Copii

Animalele din curte
Au dat veste printre semeni
Să se-adune cât mai multe
Lângă corcoduşii gemeni.

Vor s-aleagă, de se poate
Un cocoş sau vreo felină
Să le fie şef la toate
În supunere deplină.

Se organizează-n grupuri
După talie şi neamuri
Fac pariuri, pronosticuri
Alianţe cu tam-tam-uri.

Porcul vrea să fie lider.
Că e gras şi chiar isteţ
Prin curte să umble liber
Scăpând astfel de coteţ.

Ţine un discurs claponul
Despre etică şi zel.
Să ocupe chiar el tronul
Nu i-ar displăcea defel.

Regină de s-ar putea,
Vrea să fie oaia neagră
Şi tare mult i-ar plăcea
Pe la serate să meargă.

Comitet ar vrea gâscanul.
Că încojurat de gâşte
Care îi susţin elanul
Va fi liber să se mişte.

Mai degrabă împărat
Se precipită măgarul.
De muncă s-a săturat
Împlinească-i-se harul.

Iar un pui de curcă şleampăt
Piuind se umflă-n pene
Vrea să pună certei capăt
Să se culce mai devreme.

Cum discuţia-i banală
Se retrag mergând alene
N-au căzut la învoială
Dar mai e şi mâine vreme.

Otilia Cazimir – Lista Opere

Autor : Otilia Cazimir

Opera Apartinand Otilia Cazimir | | 1 Comentariu »

Amicului meu Gion

Autor : Ion Luca Caragiale

Marea cu talazurile         La mer avec ses vagues
Lumea cu necazurile!     sau     Le monde avec ses blagues!

Ei, da, Gion!… Academia
este oarbă ca toţi orbii…
Declarămu-ne-mpotrivă-i
şi strigăm urbi et orbi,
Că ctitoriceasca ţâfnă
îi dă brânci p-un povârniş,
Care-o duce drept la baie…
E un fel de va t’ fair’ fiche,
Ce se face cu-atât brio,
cu-acel sans-gen’, ma parole:
Cum un Kubelik ar face-o
pizzicând coarda de sol,
Cum pe piano mica Cionca,
acest genial copil,
Cu drăguţele-i mânuţe,
ar obţine-un triplu tril…
Dar, pe sfânta pomenire-a
reposatului blajin!
Pe-a lui clasică-adiată
de blagocestiv creştin!
— Înţelege fiecine
cum e Take-Anastasiu
Ot Tecuciu! — nimeni nu vede
cum-că niente non va piu!
Cum ritos s-ar zice-n limba
lui Alighieri Dante?
Încetaţi nebunul scherzo!
treceţi într-un demn andante,
Sau lasciam’ ogni speranza
tocm-acuma-n toiul verii,
Cum s-ar zice-n bella lingua
a lui Dante-Alighieri!
Ctitoriceşte mendre
pot în fine să dea greş,
Ctitorul chiar dacă-i omul
a-şi ciopli de tout bois fleche
Sau ca Bosco, de celebră,
europeană amintire,
S-aibă mii de buzunare
şi -pe plac -c-un sul subţire —
Să-ţi slujească la comandă
— scamatoricesc tertip —
Peste Milcov cum s-ar spune,
din acelaşi singur şip —
Orice fină băutură
bere, vin, rachiu sau bragă…
Dar, per Bacco! spune-mi oare
unde suntem, frate dragă?
Ce comedie-i aceasta?
Bine! ştiu o-academie
E sufficietemante
rimă la scamatorie
Şi-aşa dar şi prin urmare,
pe Minerva şi Apollo!
Ctitorul Mitiţă Bosco-l
vom numi de-acuma-ncolo,
Şi turbaţi aplauda-vom
trucurile-i fel de fel:
Bravo! secretar perpetuu,
eternel! sempiternel!
Şi promit c-o să petrecem
bine… A, dar sapristi:
Domnii mei, nu cumva oare
v-aţi jurat a mă prosti?
Auzi hal de ctitorie?
— ctitorie-boscărie,
Alandala coconara!
halima, nu istorie!
Bietul Dună răposatul,
mare-al vremii caraghios,
Dac-ar mai trăi, Mitiţă
Bosco l-ar lăsa pe jos!
Auzi, xenamoraseală!
Auzi lume! mais pour s.r,
Nu mai e ramolisire
— c’est du cr.tinisme pur!
A! dar imortalii noştri
sunt copilăriţi cu totul!
De s-o apuca Mitiţă
să le cânte cu fagotul,
Mâni, le vine fantezia
să pornească chi lo sa?
O chindie, un macabru
terza-perza hopsasa!
A! mi-ar trebui-nţeposul
stylum al lui Juvenal,
Nu peniţa mea cea boantă
şi condeiul meu banal,
Sau măcar, dacă n-am stylum,
de-aş fi-avut măcar noroc
Să posed şi eu ca Lica
Brânduşel ac de cojoc,
Şi să mursic şi să ustur
imortalele mumii,
Ce cu schepsis şi cu tropos
papă sutele de mii,
Pe când pentr-un biet teatru
— ierte-l Domnul pe-Aristia
Fondatorul! sau mai bine,
nouă, ierte-ne prostia! —
Pe când, zic, pentru teatru,
prăpădit ca vai de el,
Cum am spune vechi-greceşte
hlemande marel to del
Nu putu găsi ministrul
supereminent Haret,
Nici măcar lescaie frântă
în mirificu-i buget,
Ş-asta, când? când, Melpomeno?
când, o Thalie română?
În momentul când Teatrul
se găseşte-n fine-n vână,
Şi când soarta, dup-atâtea
tribulaţii în zadar,
După un ursuz, se-ndură
să-i trimită un veinard,
Pe amicul meu Sihleanu,
pe veselnicul Potan
Noul gheneral dirŹctor…
Ma parol’ c’est .patant!
A! dar nu sunt prepuelnic,
nici hapsan maţepestriţe!
Hipersensibilitatea
ramolitei jupâniţe
Ce se cheamă-Academia,
n-aşi voi s-o iritez
Cercetez fără de-a crede
şi crez făr-să cercetez…
Mai la urmă
„frunzuliţă
lobodă…” ce-mi pasă mie
De teatru-comedie,
boscărie-academie?
Ce sunt eu, să lupt cu ghiujii?
un gag. ca Galilei,
Să caz jertfă la prigoană
ad majorem gloriam Dei
Ca să strig e pur şi muove!?
Nu că nu pot je n’veux pas!
Am copii, nevastă, soacră,
sluji şi griji Kai ta lip.;
Sunt micuţ şi slab, n-am slujbe!
struggle for life, amicul meu!
Numărul stultorum nu voi
să-l mai augmentez şi eu;
Să pornesc campanii stranii
cu armure rococo,
Stranii pe cât de bizare
— deci rămân tot statu-quo:
Nu sunt eu nebun, în versuri
lungi de şaisprece silabe
Să contrariez acuma
pasiunea unei babe;
Că-l iubeşte pe Mitiţă
Academia bătrână,
Lasă să-l iubească, dac-a
apucat-o el la mână!
Astfel dar, să nu te superi
că grăbesc a încheia;
E şi vreme; vorba lungă
prea mult spaţiu văd că-mi ia…
Şi-apoi, mi-a fugit şi Muza
— perfida şi insipida —
Scuză-mi, Gion, acest pripelnic
indigest olla podrida!

(Moftul Român, 13 Mai 1901)

Către martirii români din 1848-1849

Autor : Andrei Muresanu

Dormiţi în pace, umbre, martirii românimei,
Ce-aţi îngrăşat pământul cu sânge de eroi!
Bătrâni cărunţi cu vază, voi floarea tinerimei,
Ce-n lupte sângeroase căzând, v-aţi rupt de noi!

Pământul ne desparte, iar cerul ne uneşte
În patria cea sfântă, egală pentru toţi,
Acolo nedreptatea şi ura nu răzbeşte,
Nu cumperi cu vieaţa pământul de trei coţi.

Voi v-ati plinit chemarea şi sânta datorinţă,
Când pentru-a Patrii bine cu glorii v-aţi luptat!
Păstrând viitorimei modelul de credinţă,
Ce Patria ni-l cere ş-augustul împărat!

A voastre brave fapte sunt scrise-n istorie,
Iar dulcea suvenire în inimi de roman!
Mihalţul, Luna, Bradul, au dat dovadă vie,
Că nu e laş românul, nu fuge de duşman!

Un Iancu, un Buteanu, un Dobra ş-alţi o sută
Vor sta pururea faţă cu orişice eroi,
Şi până când naţiunea română-i prevăzută
Cu stâlpi aşa gigantici, nu-i pasă de nevoi!

Uniţi-vă cu Mircea, voi umbre glorioase,
Al cărui nume-însuflă respect şi la păgân,
Precum a lui bravure şi fapte generoase
Fac sacră suvenirea-i la fiece român!

Uniţi-vă cu Ştefan, principele cel mare
Ce-l recunoaşte întreaga Europa de erou,
Supt care românimea scăpată d-apăsare,
Putea cu drept să zică, c-a re-nviat de nou!

Sau cu Mihai eroul şi cu Ioan Corvinul,
Genii românimei d-a căror rari numiri
Ce luce-n Istorie întocma ca rubinul,
Şi astăzi se înfioară a turcilor oştiri!

Nu plângeţi mame, fiii, căci ei ne-au scos din moarte
Onoarea, existinţa, tezaurul mai frumos;
Prin sângele lor sacru s-a şters tirana soarte,
S-a stins pentru pururea suspinul dureros,

Surori, nu plângeţi fraţii, căci ei vă liberară
De turmele rebele, al căror scop au fost:
Să taie tot, să arză, cu furie tătară,
La prunci, femei, fetiţe, să nu dea adăpost.

Copile ruşinoase, voi plângeti cu durere
Pre-amanţii, cari în lupte cu glorii au căzut!
Dar nu ştiţi, că-a lor inimi juraseră-n tăcere,
A fi eroi prin moarte, iar nu sclavi, ca-n trecut!

Dormiţi, dormiţi în pace, voinici feciori de munte,
Subţiri şi-nalţi ca bradul, cu braţe de eroi,
Dedaţi din tinereţe a merge tot în frunte,
A nu şti de pericul, de moarte şi nevoi!

Iar voi, plăntuţe crude, ce-acum păşiţi în lume,
Păstraţi cu reverinţă acest act omenos,
Săpând profund în inimi al bravilor fraţi nume,
Ce sângele-şi vărsară în câmpul glorios!

Opera Apartinand Andrei Muresanu | | Nici un Comentariu »

Sihastrul şi umbra

Autor : Mateiu Caragiale

Minunea Sfântului Grigore Papa
De furia furtunii au nu te temi, străine
Cu searbăd chip, ce singur, prin ceaţă, treci gemând,
De te vei pierde-n codri amar va fi de tine,
Nu vezi cum fierb nori negri la zare fulgerând?
Ascultă vântul rece în apriga-i mânie
Ce sumbru vaier smulge stejarilor trufaşi,
Stă gata să pornească năprasnica urgie
Cerească, şi mai pregeţi? – opreşte ai tăi paşi!
Chiar pasărea de noapte ce-a cobe-n selbă ţipă
La cuibu-i se întoarce în turnul părăsit
Să-şi oploşească puii şi, tremurând, în pripă,
Tot ce e viu s-ascunde de spaimă năpădit.
Hai, dar, în sihăstria din vechile ruine
De te adăposteşte şi tu, rămâi la mine.

– Nu, nu pot, îmi răspunse cernitul călător,
De buna ta primire sorţit sunt să n-am parte,
Pleca-voi înainte, în noapte, sunt dator
Să merg fără-ncetare şi fără ţel, departe,
Şi nu ştii de odihnă ce sete mi-e, ce dor…
– Rămâi, şi locuinţa-mi tu ia-o drept a ta,
Ca şi cum tu stăpânul ai fi, iar eu străinul,
Găsi-vom înăuntru cu ce ne ospăta,
Vom împărţi frăţeşte azima, mierea, vinul,
Apoi la vatra caldă, pândi-vom blânda clipă,
Când Somnul, fiu al Trudei, trecând şi pe la noi,
Ne va atinge geana, cu molcoma-i aripă,
Şi-nfioraţi de vise, dormi-vom amândoi,
În vreme ce afară, în bezna fulgerată
Va chinui pădurea furtuna-nverşunată.
– Nu, suspinând îmi zise ciudatul călător,
Prin negură-nainte, porni-voi… sunt dator!

Mişcat de graiu-i dulce, sunând abia, sfios
Eu îl privii mai bine. O nobilă tristeţe
Adânc întipărită pe chipu-i mult duios,
Îi adumbrea de farmec semeaţa frumuseţe.
Privirea sa cea neagră în taina-i oglindită,
Purta sfâşietoare o jale nesfârşită.

Urmai a-i spune totuşi: Nu stăruiesc, străine,
Dar nu pot nici pricepe de ce oare-nfruntând
Primejdia furtunii sălbatice, haine,
Tu fără ţel în noapte mergi singur lăcrămând,
Ce poate să te-ndemne, ce poate să te-mbie
A rătăci prin beznă sub crunta vigelie?

– Vai, îmi răspunse dânsul, aşa sunt osândit
A-mi ispăşi păcatul, altmintreli nu pot face,
Mă leagă pe vecie un vechi blestem cumplit,
Odihnă să nu aflu, nici linişte, nici pace,
În mantă mohorâtă de tainic călător
Prin oarba-ntunecime un blând rătăcitor.
Nu sunt om viu, ci umbră, aievea-ntruchipată
În boiul ce pe lume avut-am altădată,
Când paloşul şi cuca domnească am purtat;
Dar patima mă-mpinse la grea nelegiuire…

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

De-atunci trecut-au veacuri şi tot n-am fost iertat.
Eu ziua dorm, în raclă, în arsa mănăstire,
Sub lespedea pe care-mi stă numele săpat,
Şi mă deştept cu groază ca iar să plec plângând,
Când lin s-aşterne noaptea din slavă pogorând.

(1905)

Calul dracului

Autor : George Coşbuc

Iarăşi ea!
Îi văd ochii şi guriţa —
A deschis încet portiţa
Şi ivită stă de-abia,
Zăpăcind cărarea mea.
Nu ştiu ce-o fi vrănd portiţa,
Ei, dar fata ştiu ce vrea!

Dinspre drum
Stă deschisă larg fereasta,
Şi-n ea baba! Ce-i şi asta?
N-adormi, babo, nicidecum?
Parcă-mi vine-acum-acum
Să mă duc să sparg fereasta
Şi pe babă s-o sugrum!

Eu mă fac,
Că pornesc în jos pe stradă,
Să-nşel baba, să mă creadă;
Plec şi fluier, stau şi tac —
Dar de unde! Baba-i drac!
Şi chiar dracul-gol să creadă
Unui biet de om sărac?

Sat pustiu!
Pentr-o babă-ncârligată
Pierzi o zi şi scapi o fată!
Baba-i o momâie-n grâu –
Las’ că-i puiu eu mâna-n brâu
Când o prind pe punte-odată
O iau sus şi-o dau în râu!

Opera Apartinand George Coşbuc | | Nici un Comentariu »

Cântecul de leagăn

Autor : Iulia Hasdeu

Nani, nani, dormi,
odoraşul scump,
al mamei odor,

În culcuşul tău,
de vise cereşti
legănat uşor!

Îngerul duios
peste fruntea ta
s-apleacă zâmbind,

Ş-aripa-i de-argint
pe-ai tăi ochişori
Îi flutură blând.

Nani, nani, dormi,
dormi netulburat
căci mama va sta,

De-a dragul privind
rumenele fragi
pe guriţa ta.

Iat-o s-a deschis,
iat-o iar s-a strâns
plăpându-l boboc

Un trandafiraş
vesel zâmbitor
l-al soarelui foc!

Spicele de grâu
parcă moţăiesc
din cap lenevos;

Colo-n stejăriş
fâlfăie-n văzduh
fragedul miros,

Noaptea-ncetinel
Învăleşte tot
de jur-împrejur,

Galeş adiind
suflu-i răcoros
c-un tainic susur.

Paserea pe somn
Ş-asterne-nchizând
ochiul cel zglobiu,

Iar cernitul corb
s-ascunde pitiş
În zidul pustiu.

Din ascunzători
ies la lilieci,
zburând în târcol,

Şi din când în când
al bufniţei glas
cobeşte a gol

Dormi, puiuţul meu,
de luna din cer
privit drăgălaş;

Sufletu-ţi în trup
e ca un altar
În sfântul lăcaş!

Somnul tău aş vrea
să fie ş-al meu:
somn nevinovat!

Tu dormi făr’ să ştii
al lumii amar
Ş-al vieţei păcat!

Nani, nani, dormi,
odoraşul scump,
al mamei odor,

În culcuşul tău,
de vise cereşti
legănat uşor!…

(Traducere de Bogdan Petriceicu Hasdeu. Revista nouă, an. IV, nr. 11 — 12, 15 februarie — 15 martie 1892)

Opera Apartinand Iulia Hasdeu | | Nici un Comentariu »

« Pagina anterioarăPagina următoare »
Hosting oferit de CifTech