Peste oraşe, flăcări vibrânde. Nimb de forţă,
lumina recompune statui, pe bulevarde.
O omenească torţă conture vii împarte,
iar eu – sunt cel ce arde,
sunt însăşi noua torţă.

Cotidiene fulgere din stâlp în stâlp le-alung,
aprind în aer nevăzute ruguri,
când firele-mi se leagănă-n văzduhuri,
continuându-mi degetele mâinii –
şi în cuptoare roşii-apoi ajung,
stârnind pe lespezi dansul, cu talpa goală,-al pâinii…

Sunt sângele mişcării. Focul tânăr
cu ochii arşi de fum, de flăcări nins;
dar uneori, mi-apasă greu, pe umăr
arcade de scântei şi îngenunchi
şi pentru-o clipă numai, pare-nvins,
electricul meu trunchi…

Cândva, am să asfint de tot. Ştiu clipa.
Dar pot s-o întârzii, s-o-ndepărtez,
din trup smulgându-mi, în amurg, cântând,
pumnalele de wolfram, sângerând.

Pot să mă sting purtând în trup, ascunsă,
a dăruirii linişte
străină de adevărata moarte.

… Iar de mai pot s-aprind măcar o frunză
devin, în spaţii, steaua Altaïr
şi-ard mai departe, mai departe, mai departe!…

respiram pana cand ne ia dracu
si atunci se cheama ca am murit
primul lucru care-ti sare in ochi este intr-adevar
greva plamanilor
ei stau de parca ar pandi ceva, de parca ar ciuli urechea,
nu mai forteaza gaicile vestei
apoi inima si celelalte inceteaza lucrul
ca la o cariera de piatra
nici-un ciocan, nici-o bubuitura,
nici-un ecou;

ce se petrece in acest timp cu sufletul?
greu de spus
dar zau, daca n-as da oricat sa aflu.

Ne-am intalnit aseara pe chat,
Ploua linistit cu cuvintele tale,
Gandurile iti cadeau pe taste, domoale,
Eu eram curios si putin speriat.

Orele noptii, lin curgeau pe ecran,
Luminandu-ne chipul cu suave emotii,
Sufletul meu de timid licean,
Cauta fermecat dupa cheile portii.

Tu pareai sa ma stii pe derost, bit cu bit
Eu sperem tot mai mult sa te aflu,
Navigam amandoi spre taramul dorit
Ca vrajiti, prin subtirele cablu.

Cand spre ziua, tarziu, in sfarsit, ai cedat,
Iti cerusem favor o biata-ntalnire !
Doar o fata in sala mai era , am plecat…
Ma privea indelung cu un zambet subtire…

Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le
ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre
sentimente, dragostele noastre, patemile noastre,
urile şi adversităţile noastre. Mă-ntreb: noi, la
capătul vieţii noastre, ce-am lăsa în afară?
Bănuiesc că putem lăsa nişte sentimente. Mai
puţin de ură, întrucâtva de patemi dar… de
dragoste mai ales.

În cer s-ajunge dintr-un salt,
Sau nu s-ajunge-n veci de veci…
Te-aruncă-n el un cântec-nalt,
În care-al vieţii plâns îneci.

Spărgând fluidicul său smalt,
Ca o săgeată de-aur treci.
În cer s-ajunge dintr-un salt,
Sau nu s-ajunge-n veci de veci.

I se mai dă-n sfârşit asalt
Sub jar de patimi când te pleci,
În al tău suflet când n-ai alt
Decât fiorii dulci şi reci…
În cer s-ajunge dintr-un salt.

— Bună ziua, nea Istrate.
— Se-nvârteşte masa, frate.
— Nea Istrate, tu eşti surd.
— Am vorbit ieri cu un cârd.
— Nea Istrate, ori eşti beat?
— Mi-a răspuns cum l-am chemat.
— Nea Istrate, ce vorbeşti?
— Cum îi chemi, răspuns primeşti.

Les petits oiseaux qui sommeillent
Rentrent tour à tour à leurs nids,
Se cachent sous les tendres feuilles –
Bonne nuit!

Il n’y a que la source qui geind,
Pendant que le noir bois se tait;
Même la fleur dort au jardin –
Dors en paix!

Et le cygne blanc comme neige
S’endort dans les roseaux qui veillent
Que tous les anges te protègent,
Doux sommeil!

Et la lune fière se lève
Sur la nocturne féerie,
Tout est pure harmonie et rêve –
Bonne nuit!

• Fables microscopiques
• La neige
• Le papillon

A l’étoile qu’on aperçoit
Il y a un si long chemin
Que la lumière traversa
Par les millénaires sans fin.

Peut-être est-elle éteinte dans
L’immensité des lointains bleus
Mais c’est à peine maintenant
Qu’elle reluit dans nos yeux.

Les traits de 1’astre mort là-bas
Montent au ciel lentement;
Elle était sans qu’elle fût Ià,
Quand on la voit elle est néant.

Ainsi quand notre amour divin
Périt dans la profonde nuit,
L’éclat de notre feu étaint
Persiste encore, nous poursuit.