Toamna cu luna
când porţi peste pulovar o niciodata căptuşită cu totdeauna
când ştii că ai mai iubit şi ai să mai iubeşti
printre taxiuri nefireşti.

Toamna cu luna
când cabinele de telefon scânteiază
când ştii că nimic nu durează
când până şi vitrinele graseiază
şi vocea le tremură, şi serviciile de porţelan se fac zob.

Toamna de sticlă
când magnetofoanele se fac zob
când mixerele de plastic pălesc
când aspiratorul asudă rece
când trusa de şurubelniţe hohoteşte
când maşina de spălat cu ochiul rotund
şi coniacul cu patru stele
se-ngălbenesc şi cad de pe ramura minţii mele
şi toamna de vermut se crede tânără uneori…

Noi n-o să mai ţinem unul la altul.
N-o să ne mai facă plăcere să ne vedem feţele, râsetul.
Noi n-o să ne căsătorim,
n-o să avem copii
şi n-o să îmbătrânim împreună.
Mi-e aşa de clar lucrul asta acum.
Iar vieţile noastre n-or să fie îndelungate
ci scurte, haotice.
Zi, noapte, zi, noapte, zi, noapte
august, decembrie, aprilie…

Toamna cu luna
aş vrea atât de tare să fim acum împreună
să privim vitrinele împreună
să numărăm taxiurile împreună
şi să ne ningă frunzele-ngălbenite.

Pe şosea, l-am văzut, hăituit de maşini,
A fugit spre-a uita sărăcia din sat,
Pe-un asfalt unde-ai lui sunt aşa de puţini
Şi-i vacarm, de te poţi sătura de urlat.

Cei bogaţi s-au oprit să mănânce-n păduri
Şi mâncau elegant cu tacâmul frumos,
L-au văzut şi pe el, i-au privit ochii puri
Şi i-au dat generos nişte pâine şi-un os.

Într-o zi, când trecea dintr-un loc în alt loc,
L-a lovit cineva ce grăbea către scop,
Carnea lui de bărbat a simţit că ia foc
Şi s-a tras din şosea plin de sânge şi şchiop.

Tot ce-avea a pierdut, nu mai simte nimic,
Ar muşca disperat porţiuni de şosea,
Dac-ar şti unde e satul lui trist şi mic
Ar pleca spre-un cioban ce-l minţea şi-l bătea.

Trepied aberant, de căţel emigrant,
Şi lătrat pervertit la şosele cu fum
Ar pleca înapoi, s-ar topi în neant
Şi-ar mai vrea doar atât, pacea-ntâiului drum.

Pe şosea sunt, acum, câini mai ageri şi noi,
Mai mâncând ce găsesc, fără apă un strop,
Numai el, neaflând nici un drum înapoi,
A ajuns trei perechi de mănuşi într-un shop.

Dacă, totuşi, va fi vreun lătrat pe pământ
Pentru câini viaţa-n veci va fi aspră şi grea,
Câine şchiop eu te plâng că spinarea ţi-au frânt
Dar de ce ai fugit să cerşeşti pe şosea.

Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul…
Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea îtruna.
Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul
Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.

O mâna nendurată, ţinând grozava cupă,
Se coboară-miindu-l şi i-o ducea la gură…
Şi-o sete uriaşă stă sufletul să-i rupă…
Dar nu voia s-atingă infama băutură.

În apa ei verzuie jucau sterlici de miere
Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă…
Dar fălcile-nclestându-şi, cu ultima putere
Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă!

Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii,
Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă…
Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii
Şi uliii de seară dau roate dupa pradă.

Obarsiile-izvoare
ma mai leaga. Nu sunt singur.
Mi-a crescut pe camp o floare,
unde sunt, sa nu fiu singur.

Jaruri sfinte, nor fierbinte
trec pe cer, sa nu ard singur.
Inimi bat, se spun cuvinte,
pe pamant sa nu cant singur.

Umbra-alaturi ia fiinta,
unde merg, sa nu merg singur.
Neguri vin din nefiinta –
¬marturii ca nu sunt singur.

Vulturi din robie scapa
si se-nalta; nu lupt singur.
Cade in abis o apa,
in adanc sa nu cad singur.

Focuri sunt si a credinta.
Acest gand cat mai palpita
schimba moartea-n biruinta:
nu sunt singur, nu sunt singur.

Ca astăzi nu mai sunt stăpână
Pe mine, pe sufletul meu,
numai c-o strângere de mână
îndeajuns ţi-am spus-o eu.

Şi ca o slaba jucărie
Sunt astăzi înaintea ta,
privirea mea ţi-ar spunea-o ţie
în ochii mei de vei căta.

Şi c-a mea singură dorinţă
E roaba ca să-ţi fiu în veci,
ţi-o spune `ntreaga mea fiinţă
când tu pe lângă mine treci.

Însă tu treci cum trece-o rază
Din soare, pe un biet pribeag,
Ce-i pasă ei că-l luminează…
Ce-ţi pasă ţie că-mi eşti drag!

Parisul acuma-i o carte închisă,
Nu-i nimeni la pândă sub vechile-arcade,
Nu-i nimeni în parcuri, pe poduri nu-i nimeni
Şi nici o lumină pe ape nu cade…

Începe un clopot prelung şi răsună…
Din clopot în clopot chemarea pătrunde,
Şi-n unde, sub bolţile vechilor poduri,
Profunde acprduri ecoul răspunde.

Un soldat ţinându-se cu mâinile
de marginea unui nor…
De bocancii lui, cu mâinile încleştate
se ţine alt soldat. De bocancii lui
altul, apoi altul, apoi altul şi altul,
şi-aşa până-n miezul pământului.

Eu mă las s-alunec pe şirul lor
ca pe-o frânghie,
şi-alunecând, cataramele
centurilor lor, îmi zgârie faţa.

Şi-alunecând, îmi zgârie pieptul
şi-alunecând, alunecând, îmi sfâşâie
fâşii de carne,
şi-alunecând, alunecând rămâne din mine
numai scheletul.

Când în sfârşit ajung, mă-ntind cu tâmpla
pe o piatră.
În timp ce dorm, fâşiile smulse
se-ntorc de sus şi mă-nvelesc.
M-ajunge din urmă şi sângele pierdut,
şi durerea.

Deschid ochii, mă uit.
Coloana de soldaţi, nu se mai vede.
Probabil că vântul a-mpins-o
cu nor cu tot, în altă parte.

Nimic nu este pieritor,
doar schimbător-

Chiar trupul meu,
Chiar mintea mea
În mantia cea nouă
Înveşmântată,
Nevăzută, ca în magie
Mă trece
Din mărăcinişul faptei mărunte
Din hotarul rostuirii şi trăirii
Văzutelor,
Mă duce
În ţinutul nevăzut

În nevăzutul aprins
De înnoire
De sacra seducţie
De a te şti că eşti
Doar trecător, în păsări şi în înfrunzire

Cugetul
Alb porumbel cu creanga de măslin,
Se înalţă să vestească
Lui Dumnezeu
Că eu
Ramul de măslin
Am înverzit, în speranţa
Întâlnirii cu El…

Iubita printre arbori nu se iveşte.
Jos, într-o rîpă umbroasă ca-ntr-un ungher,
stau dumnezeieşte
bătut leneş de-un vînt ca şi mine stingher.
Nimeni nu trece şi nimic nu se-ntîmplă.
De altfel, niciodată nu se-ntîmplă nimic.
Numai pe tîmplă
aceeaşi şuviţă-şi sporeşte argintul din spic.
De două ori zarea-mi apune sub pleoape,
De două ori inima-mi tresare în piept.
Presimţul care-mi dă tîrcoale pe-aproape
uneori mi se-aşează pe umărul drept.
Dacă pămîntul sălbatic nu i-ar sta-n cale,
inima mea cu conturul fibros
s-ar plimba peste faţa lunii, agale,
ca o floare roşie, fără miros.
Nimeni nu trece. Precum nimeni nu ştie
că lumea întreagă, pe înserat,
e doar o părere, între deal şi cîmpie,
de care sufletul s-a cutremurat.
Iubita dintre oameni nu mă vesteşte.
Jos, într-o rîpă de umbră, ca-ntr-un ungher,
stau dumnezeieşte
bătut leneş de-un vînt ca şi mine stingher.
De două ori lumea-mi apune sub pleoape.
De două ori inima-mi moare în piept.
Presimţul care-mi dă tîrcoale pe-aproape
Sînt tot eu, aşezat pe umăru-mi drept.

(1942)