vaza de sticlă mată
pe care neliniştile se depun ca un strat de praf sidefiu
bibelouri cu sufletul trist lângă
irizările melancolice ale mobilei de mahon
în care sunetul copilăriei se toceşte treptat
şi fotografiile de demult
în care memoria neputincioasă nu mai poate găsi
vreun gest neterminat
vreun sărut neîntâmplat
vreo vorbă nespusă
de cei care acum
nu mai sunt.

Te-ntrebi adesea îndoită care-i tîlcul
intrării tale-n sfera mea.
Să fii aş vrea nemulţumită de răspunsul
pe care apa-n murmur ţi-l va da.

Adaos de lumină la caratele amiezii
şi enigmatic spor la tot ce e ascuns,
să fii de faţă – împlinire lipsei
lăuntrice – mi-ar fi de-ajuns.

Prezenţa ta răscumpără un continent iubit,
ce adineaori a căzut învins,
ca un cărbune într-o apă
pentru vrajă stins.

Incălecam
căluţi de mare
pictaţi
pe-o farfurie,
ce seamănă perfect
cu-o pălărie.

Porţile adâncului se deschid
iar
annelidele işi desfăşoară
portocalii eşarfe
in semn de \”Bun venit!\”

Străpungem
mişcătoare bancuri
de
peşti strălucitori,
ne duelăm
cu
peştii spadă
şi
la lumina lumânării
stăm la sfat
cu
maica caracatiţă
stăpâna mării.

Când orologiul bate
ora de culcare,
ieşim la suprafaţă,
sa mâncăm
din delicioasa
mămăligă-soare,
matroană
printre
imenşii nori
de
brânză cu smântână

Si cum am fost
copii cuminţi,
primim şi o răsplată :
un mic pupic,
de nor
pe o mustaţă.

**noutăţi**

Cred că aţi aflat
că
greierele s-a insurat,
şi de-atunci cu bucurie
stă
in bucătărie.

Maestru bucătar
pe dată,
ne serveşte
cu cozonaci
şi
ciocolată.

Specialitatea casei
este
ingheţata glazurată.
Prin
mantaua grea de friscă
arămiile alune
ne urează:
‘Poftă bună ! ‘

Când plecăm
primim un dar
pentru
mici
nostri fraţi :
câţiva covricei
crocanţi.

Despre furnică
ce să spun ?
E mare melomană.
In fiecare seară
merge
la un concert
de vioară.

3.*** blanda Lună***

Luna,
fată de impărat
din iatac
s-a furişat
prin
pădurile de stele
printre
ramuri şi valcele
şi-a sărit de pe fereastră
ca o ciută
drept in casă.

O faptură selenară
cu miros de
scorţisoară,
ne sărută blând pe frunte;
ne anină la urechi
mici scantei;
ne citeşte cu glas dulce-o
rugăciune
şi cu degetul la gură
ne şopteşte :
\”Noapte bună!\”

Mai mari, mai mici, trec cercetaşii,
Un prinţ din suflet i-a desprins,
Pe toţi în ochi cu foc nestins,
La tot spre-a fi cu el părtaşii.

Ca mâine ei vor fi ostaşii
Sub steagul ţării neînvins,
Cu mici, cu mari, trec cercetaşii
Un prinţ din suflet i-a desprins.

Oricât le suntem naintaşii,
De focul sfânt ce l-am aprins,
Ne este sufletul cuprins,
Ş-ai noii ţări vedem fruntaşii
Când mari, sau mici, trec cercetaşii.

Să ai mereu tot mai puţin
e lucrul cel mai bun.
Tot mai puţine zile şi
tot mai puţin tutun.

Să nu fii întristat deloc
şi să te simţi uşor
să ai o păpădie doar
şi tu să fii un nor

şi să priveşti mai sus decît
un domnitor semeţ
şi-n jos cu milă să priveşti
zîmbind : « Sărmane vieţi ! »

Să nu gîndeşti, să nu mai spui
nici « au », nici « vai », nici « of »
şi dintre norii mari s-alegi
un nor mic de cartof.

E făcută să-ncălzească
Tot ce-atinge,
Să topească
Tot ce este îngheţat,
Ba, mai mult, scaldă-n lumină
Pe oricine.
N-o să ţină
Într-un ghem de aur,
Iată,
Nimeni raza-nfăşurată.

Mai ales că e, se pare,
Şi gătită de-o plimbare
Mai lunguţă,
Pe pământ…

– Uite-o urmă,
De când sunt,
N-am văzut un cerb să lase,
Alergând,-napoia lui,
Urme-atâta de frumoase.

Înşişi zorii au umplut
Aceşti pumni micuţi de lut
Cu rouă scânteietoare.
M-aş lăsa,
Dar văd şi-un lup
Ce le soarbe şi dispare,
Observând o căprioară.

Subit, raza se-nfioară…

– Dealuri, văi şi munţi
M-aşteaptă.
Să cobor treaptă cu treaptă,
Prea-i lung drumul.
Mai uşor
Mi-ar fi cu un călător,
Din cei mulţi ce se zăresc,
Dacă-ar vrea să-l însoţesc.

Dar ce văd,
Se iau la trântă?
Spuse raza.
Apoi, frântă,
Ca un vârf de baionetă
Înroşit,
Ieşi discretă
Din cel mai urât tablou…

– Poate în acest salon
Mă înseninez din nou.
Aici totu-i armonie,
N-o fi chiar un colţ
De rai,
Însă-aud numai pianul,
Voci ce-şi murmură secrete
Şi ceşcuţele de ceai…

Iar acolo pe un deget,
Pianista, la inel,
Are-un nostim diamant.
Şi nu-i fals.
Cobor la el!

Dar, cu-atâta strălucire
Cum să nu îţi ieşi din fire?
Pianista se opri
Din cântat…
Spre-a se făli.

Raza se-ncruntă şi iară
Se-avântă la drum,
Hoinară.

Până unde?
Până când?

Până ce găsi, curând,
O făptură mititică,
Suferind, fiindu-i frică
De ceva ce nu prea ştie
Ce-i; atâta, că o doare
Şi din când în când i-ar lua
Parcă ultima
Suflare.

Dar nu poate, că acolo
Este mama ce veghează,
Zi şi noapte,
Îndârjită,

Agăţându-se de-o rază.

(inspirată de povestirea cu acelaşi nume, de Emil Gârleanu)

Oaspetii caselor noastre, cocostarci si randunele,
Parasit-au a lor cuiburi s-au fugit de zile rele;
Cardurile de cucoare, insirandu-se-n lung zbor,
Pribegit-au urmarite de al nostru jalnic dor.

Vesela verde campie acu-i trista, vestezita;
Lunca, batuta de bruma, acum pare ruginita;
Frunzele-i cad, zbor in aer, si de crengi se dezlipesc
Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc.

Din tuspatru parti a lumei se ridica-nalt pe ceruri,
Ca balauri din poveste, nouri negri plini de geruri.
Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori
Trece-un card de corbi iernatici prin vazduh croncanitori.

Ziua scade; iarna vine, vine pe crivat calare!
Vantul suiera prin hornuri raspandind infiorare.
Boii rag, caii nacheaza, canii latra la un loc,
Omul, trist, cade pe ganduri si s-apropie de foc.
(Miresti, 1867)

Suflul sistolic al castanelor pe caldarîm,
saturnalia vîntului buimac pe acoperise
oasele de sepie ale noptii muribunde
si harfa genelor lungi ale tale
care face zdrente întunericul.
În acest loc mă opresc,
mă aplec si pun genunchiul în cobul drumului.
O floare de gardenie care tremură.
Sigur, pe-aici a trecut îngerul,
vede i ce sclipire tragică,
vede i ce gratie are absurdul ?!
Deci, să ne punem în sigurantă, iubito,
ochii tăi ca o amuletă tainică nu ajută la nimic.

si grăbi pasul.

(“Când norocul schimbă pasul
N-aduc ani ce-aduce ceasul” N. N.)

Norocul pururea de toţi e blestemat
Că cine boierii nu are,
Sau cel ce nu-i destul bogat,
Toţi, de la mic şi pân’ la mare

Găsesc norocul vinovat.
Când dimpotrivă el, ca orbul rătăcit,
În lume nicăiuri nu stă statornicit;
Ci umblă-n vizite, atât la împăraţi,
Precum la negustori, la domni şi la magnaţi,
Şi poate mâni va fi în bordeiaşul meu,

Sau în lăcaşul tău,
Prea bune cititor!

Dar trebuie să fii tu singur lucrător,

Să iai aminte bine
Şi vreamea să nu pierzi

Când de prilejul bun favorisit te vezi;
Căci el ades nu vine.
Iar dacă n-ai ştiut atunci să foloseşti,
Apoi fără cuvânt norocul ocărăşti.

În margine de târg era o casă mică,
Trei fraţi în ea trăia, ce nu sporea-n nimică,
La orice se-ncerca, lor le mergea pe dos
Şi-adese blestema norocul ticălos.

Pătruns de-a lor strigare,
Norocul hotărî curând să-i viziteze
Şi la căsuţa lor o vară să văreze.
O vară de noroc! Cui şagă i se pare?
De-ndată s-au văzut puternica-i lucrare:
Căci unul dintre fraţi fiind cam negustor,
Deşi nainte el la toate păgubea,

Acum orice vindea
Pe loc agonisea folos însemnător
Şi banii aduna din zi în zi cu spor.

Al doilea din fraţi
Era cam cărturari;
Citea, scria ca alţii,
De prin divanuri mari;
Având însă plecare
Să intre scriitor

La judecătoria, ce-i zic ajutătoare,
Prin a norocului puternic ajutor

Ajunse boier mare.
Acum mă întrebaţi:

Cu ce s-au folosit al treilea din fraţi?
Pe el în adevăr norocul au voit

Să-l sprijine mai mult decât pe ceielalţi
Şi vara lângă dânsu-au stat nedezlipit.

Dar numai ce folos,
Că peste vară el tot muşte au gonit,
Însă aşa de norocos,
Încât nu da o dată
Să iasă mâna lui deşartă.

Plinindu-şi vizita, norocul i-au lăsat
Pe unul boierit, pe altul prea bogat;
Iar cel al treilea norocul blestemând
Mă rog să judecaţi de mai avea cuvânt,
Şi oare nu era el singur vinovat?