Prin lumea poveştilor
zumzetul veştilor.

Prin murmurul mărilor
plânsetul ţărilor.

Prin lumea aievelor
cântecul Evelor.

Prin vuietul timpului
glasul nimicului.

Prin zvonul eonului
bocetul omului.

Este-un câmpuţ lung şi lat

Colindă-m, dalbă colindă

De oiţe-nconjurat.
La oiţe cine şede?
Tot Ionu – săn’ Ionu
Cu brâu roşu-nţintelat,
Cu fluier înferecat
Şi pe-atâta de-sflorat,
Cu băltag încolţurat
Şi suman îmbăierat.
Când cu fluieru i-i zâce
Turma tătă i să strânge,
Când cu fluieraşu tace
Tătă turma i se-ntoarce.
Colindiţa nu-i mai multă,
Să trăia cine-o ascultă.
Colinduţa-i atâta,
Cine-ascultă să trăia.

Spunea Mihnea catre câine:
– “Tare sint voios, mai Pik!
Uite-ti dau un os si piine,
C-am să merg cu tata miine
Si cu tine merg, mai Pik,
Nu-mi mai trebuie nimic;

Am o pusca-adevarata,
Am si sac de vinator,
De s-ar face “miini” odata
Să-mi vad pusca incarcata
Si să vad si eu cum mor
Pasarelele din zbor…

Va muri vreuna oare
Când oi da cu pusca? – Dar
Am să stau să vad cum moare?…
Ca eu plâng, mai Pik, si-mi pare
C-am să plâng si-acuma chiar.

Plâng, dar mama-i vinovata
Ca tot spune ca-i pacat,
Ce, nu stii? a plâns odata
Pentru-o pasare-mpuscata
Si pe tata l-a certat
Ca spunea ca nu-i pacat…
Daca spune tata, poate
Ca-i asa cum spune, dar
Bine-ar fi, mai Pik, de toate
Pasarelele-mpuscate
Ar putea să-nvie iar…

Dar atunci la ce-ar fi bune
Gloante si alici si pusti
Daca-n sac nu ai ce pune
Când te-ntorci – ? atuncea, spune,
Pentru ce să mai impusti?

Si cum mergi cu sacu-n spate
De n-ai gând să-mpusti nimic,
Si ce sac mai am eu, frate,
Si ce haine incheiate
Cu butoni ce nu se stric’
Ca-s de corn de cerb, mai Pik.

Ai să vezi tu mini ce bine
Imi sta mie vinator,
Merg cu tata si cu tine
Si-au să spuie toti de mine:
– “Ce mai pui de vinator!”…

Pui de vinator, vezi bine,
Dar cu mila ce mă fac?
Când mi-o spune tata – “Tine
Pusca drept, si trage bine!”
Ce mă fac, mai Pik, ce fac
Când va face pusca PAC,

Si-oi vedea eu pasarele
Moarte din pricina mea?…
Am să plâng mai rău ca ele…
Doamne, zau, ce de belele,
Vai de bucuria mea!…

Dar de-as spune tatei oare
Ca pin’mă deprind, as vrea
Să merg doar la vinatoare
Si să-mi fac o tinta mare
Colo-n cimp să trag în ea?
Ce crezi tu, mă Pik, ar vrea?

Si să-l rog să-mi dea si mie
Să aduc ceva vinat?…
Uite-asa, halal să-mi fie!
Cine ar putea să stie
Ca nu eu l-am impuscat?

Dar de cineva mă-ntreaba
Ce aduc în sac, pot eu
Să mai fiu copil de treaba
De-oi minti spunind în graba
Ca aduc vinatul meu?

Nu, mai Pik, intotdeauna
Le-am spus toate drept si-acum
Să trintesc gogea minciuna
Pentr-un “bravo” luat în drum
Pe nedrept?… Ba nicidecum,

Eu raspund vorba curata
Cum e drept, si alt nimic; –
Ca pe cei ce mint o data
Nu-i mai crede nimeni, Pik.
Si ramin pe viata toata
Niste oameni de nimic”.

Parcă n-a fost de cînd lumea iarna ce de-abia s-a dus,
De cînd firea iar, cu mîna-i nevăzută, ne-a adus
Soare tînăr sus în slavă, în crăiia lui albastră
Şi de cînd răsună lunca de o pasăre măiastră.
Că-şi dă viers privighetoarea şi-n tăcere se desfac
Note limpezi din tufişul parfumat de liliac.

Parcă n-ar fi mai fi aceeaşi fire tristă şi săracă
De cînd frunza-mbracă codrul, de cînd iarba cîmpu-mbracă,
De cînd vîntul nu mai plînge, ci suspină-n frunze blînd
Aducînd miros de floare sărutată şi de cînd
Sub desiş umbros de sălcii gîrla cîntecul şi-ngînă.

Mama noastră-a tuturora, fire bună şi bătrînă,
Veche eşti, vechi al tău farmec ş-ale tale frumuseţi,
Ce-ncîntară-atîtea neamuri în atîtea mii de vieţi,
Însă îmbrăcate-acuma-n calde raze de la soare,
Cînd pămîntul varsă valuri de miresme-mbătătoare,
Reîntinereşti deodată-n dimineaţa lui april,
Ca un basm din alte vremuri spus de-o gură de copil.

(1893)

Cântecul ăsta îl scriu pe frunze cu-o dudă,
În urma mea vin furnici în cohorte şi-l sorb,
Nici o ureche nu va putea să-l audă
Şi tot văzduhul va fi pentru raza mea orb.

Furnicile însă îl vor purta în pământ
Şi ploile nu vor putea pătrunde să-l şteargă,
Seminţele îl vor înţelege căzând
Şi-l va simţi numai fragedul vierme din fragă.

Iarba-l va scoate anul viitor la lumină
Şi o să-l crească şi-o să-l usuce soarele,
Iar dac-o să aibă noroc or să vină
Şi or să-l pască somnoroase şi indiferente mioarele.

Va curge în lapte apoi înţelept, înstelat,
Şi nimeni n-o să-şi mai aducă aminte
C-a fost zămislit din păcat,
C-a fost gândit în cuvinte.

Mă-ntrebai, dragă,-ntr-o zi
Cine-n lume s-o găsi
Pe noi a ne despărţi.
Iată dealul s-au găsit
Pe noi de ne-au despărţit,
Dealul cel cu râurile,
Cerul lumei plin de stele,
Oamenii cu vorbe rele.
Între mine şi-ntre tine
E o ţară şi mai bine,
Între viaţa ta ş-a mea
S-au pus oamenii perdea.

Uimit când stau cu ochii ţintă
Ş-un vis fantastic urmăresc,
Se schimbă lumea ca prin farmec
Ş-o văd aşa cum o doresc!
Ce zile de-aur, ce lumină
În al concepţiei secret!
Visează, suflete,-nainte
Cât vei visa voi fi poet.

Iubirea pestetot se-ntinde,
Frăţia predomneşte-n tot,
Ciupercile înveninate
La soare capu nu-l mai scot.
Oricare suflet e grădină
Ş-orice grădină e buchet…
Ah! bate, inimă,-nainte,
Cât vei bătea, voi fi poet.

Prietenia reînviază,
Rudenii nu mai sunt deloc.
Şi nu mai e nici defăimare,
Nici persecuţii, nici noroc.
Cad legi şi camere şi tronuri
Sub al mulţimilor decret.
Profetizează, al meu suflet…
Profetul singur e poet!

Înaintea cestor curţi
Sunt tri rânduri de pomuţi.
Şi-naintea pomilor
Şade Doamna curţilor
C-un pahar galbăn în mână,
Tăt închină şi suschină.
Pă toarta păharului
Scrisă-i raza soarelui,
Pă fundu’ păharului
Scrisu-i spicul grâului,
De unde ţâne cu mâna
Scrisă-i luna şi lumina.

[………………………………..]
dar ce aud?
din buciume vestindu-mi,
şi-aruncă marea peştii ne-ncetat
către bordeiul meu
de peşti,
răsună-ntreg bordeiul ca de bani
şi iată-acuma,
iat-o…
şi umbra tinereţii mele,
apropie-te, vino,
mereu spuneai că ţi-e foame
bine-ai venit…
ia peşti câţi vrei, ia peşti câţi poţi căra
mie mi-i silă, nici să nu-i mai văd
prea mulţi sunt,
mult prea mulţi…