Eram bărbatul care-n singurătăţi petrece,
Ca vulturul pleşuv pitit în stânca rece.
Nesuferind câmpia fugeam de cei de jos,
Băteam din aripi iute spre muntele sticlos,
Şi peste creste ninse făcând ocoluri rare
Granitul mohorât îl apucam în gheare;
Să scriu pe cer elipse eu mă credeam ales,
Pe sus scoteam un ţipăt de nimeni înţeles.

Când coama-mi străluci la tâmple sideral,
Mă coborâi în vale ca un Virgil pe cal
Cu lira într-o mână, cu hăţurile-ntr-alta,
Unde foşneşte grâul sau aşchii scoate dalta,
Strânsei în spume frâul, făcui la oameni semn
Cum să arunce coasa, cum să cioplească-n lemn.
Cântam. Dar prea departe de ei şedeam în şa,
Din gura mea un murmur nedesluşit ieşea.

Descălecai. Le-am zis: – În obşte mă prenumăr,
Lăsaţi-mi buşteanul să-l ţin şi eu pe umăr,
Din moară să scot sacii, albit tot de făină,
Să trag cu voi din baltă de peşte plasa plină.
Veghea-voi turma noastră-n ocolul de nuiele,
Cu plumb şi cu mistrie urca-mă-voi pe schele.
Frăţeşte mi-au strâns mâna: – Tovarăş fii cu noi,
Un fluier simplu taie-ţi şi fă-ne cânturi noi.

( „Lauda lucrurilor – Lauda materiei”, 1963)

• Ca salcia – Erbiceanu
• Când te-am văzut – Erbiceanu
• De cînd alerg – Erbiceanu
• Greierele si furnica – Erbiceanu
• Iubirile – Erbiceanu
• Norocul – Erbiceanu
• Perdelele nopţii – Erbiceanu
• Poveste de iarnă – Erbiceanu
• Şi mă visez – Erbiceanu
• Trecea o doamnă… – Erbiceanu

Tot mai citesc măiastra-ţi carte,
Deşi ţi-o ştiu pe dinafară:
Parcă urmând şirul de slove,
Ce-a tale gânduri sămănară,

Mă duc tot mai afund cu mintea
În lumile de frumuseţi,
Ce-au izvorât, eterni luceferi,
Din noaptea tristei tale vieţi…

Şi te-nţeleg te simt aproape:
Cu-aceeaşi suferinţă-n faţă,
Cu ochii gânditori şi galeşi,
Sătul de trudnica-ţi viaţă.

A, nu mă mir că ţi se dete
O zodie atât de tristă,
Că, zbuciumat de-atâtea patimi,
Râvneşti pe cei ce nu există,

Şi că potop de negre gânduri
Se strâng şi ţi se zbat sub frunte:
Pe veci întunecaţii nouri
Sunt fraţii vârfului de munte!

O, dacă geniul, ce scoase,
Ca din adâncul unei mări,
Din fundul inimii zdrobite,
Comoara asta de cântări,

Nu te-ar fi ars zvâcnindu-ţi tâmpla
De flăcările năbuşite,
Ce-ţi luminau ale gândirii
Împărăţii neţărmurite,

Şi de-ar fi fost lăsat prin lume
Să treci ca orice om de rând,
Ce lesne-ai fi pus frâu durerii
Şi răzvrătitului tău gând!

Şi cât de fără de păsare
Ai fi privit atunci la toate
Mizeriile-n cari lumea
Ursită-i pururea să-noate!

Dar ţi-a fost dat să fii deasupra
Acestor inimi seci şi strimte.
Şi tu să-nduri toată durerea
Pe care lumea n-o mai simte.

Să plângi tu plânsul tuturora…
Din zbuciumul eternei lupte.
Să smulgi fulgerătoare versuri,
Bucăţi din inima ta rupte…

S-aprinzi în bolta vremii astri
Din zborul tristului tău gând…
Văpaie!… Ce-o să-i pese lumii
Că tu te mistui luminând?

Stam în fereasta susă
Şi izvoreau în taină,
Cu-a lor de aur haină,
A nopţii stele mari.

Se îmflă dinainte-mi
De vânt deschisa carte
Şi literele-i moarte
În lună joacă clar.

Un râu, vezi, mişcă unda-i
Cea visător-bolnavă,
Un cântec în dumbravă,
O floare văd pe lan.

O stea în cer albastru,
Ce-aruncă-a ei icoană
Pe-oglinda albă, plană,
A lacului Meran.

Şi sună-n noaptea tristă
Un cântec de copilă
Şi vântu-ntoarce-o filă
Din cartea ce-am deschis.

De ce mi-a-ntors el foaia
Unde-nvăţatul zice
Că-n lume nu-i ferice,
Că viaţa este vis?

Ştiu multe, mai multe decît agenţiile de specialitate,
Ştiu adevăruri mortale,
Ştiu fapte compromiţătoare,
Dar ştiu intraductibil.

Ştiu intraductibil în toate direcţiile,
Nu mai pot nici s-acuz, nici să apar,
Atîta mi se mai întîmplă să pot:
Ştiu.
Ştiu multe, ştiu aproape totul,
Dar ştiu intraductibil.

Mi-e imposibil să spun ce ştiu;
Ce bine era
Cînd spuneam multe, aproape totul.
Dar nu ştiam nimic
Şi eram un palavragiu poliglot.

Ard molcom lumânările
de ceară în sfeşnice.
un tâlc s-alege sibilin
prin umbrele veşnice.

Pe vetre şi în capiste
ş-atâta jeraticul.
S-aprinde ambra pentru zei,
şi mirtul, sălbaticul.

Şi arde untdelemnul în
opăitul cu toartele,
pentru vieţi ce vor veni,
dar şi pentru moartele.

Dacă lumina ar cânta
vărsându-şi puzderia
noi am vedea cum cântecul
consuma materia.

Only my life will die for me, in truth,
sometime.
Only the grass knows the taste of the earth.
In truth, only my blood misses
my heart when it leaves.
The air is tall, you are tall,
my sadness is tall.
There comes a time when horses die.
There comes a time when machines grow old.
There comes a time when cold rains fall,
and every woman wears your head-
and clothes.
There also comes a huge white bird
and lays the moon in the sky.

Frumoasă mi-e ţara străveche,
Întinsă pe munţi şi pe văi,
Cu fete cu flori la ureche,
Cu mândri şi ageri flăcăi!

Frumoasă mi-e ţara cea nouă,
Când râde cu râs tineresc,
Cum râde grădina când plouă
Şi florile când înfloresc.

O lumină fulgerătoare
peste inima din mare
vulturoaica se rupe-n două
în cuib peste ouă.

Pauză de gândire.

Apoi o fulgerare
în inima din mare
când se rupe-n două
vulturoaica peste ouă.

Pauză de gândire.