Cînd primele ninsori or să se cearnă,
Atunci va fi mai greu de cei plecaţi,
Atunci să cînţi peste al vieţii zaţ,
Atunci să-ţi fluturi braţul peste iarnă.

Prin lume numai oameni de zăpadă,
Un foc din vatra stînilor să smulgi,
Şi, cu puterea disperării dulci,
Să-l laşi deasupra spaţiului să cadă.

Se vor aşterne între noi vecernii,
Din clopote cădea-vor chiciuri mari,
Atunci visez, frumosă, să apari
La marile instanţe ale iernii.

Şi-apoi să ningă mult ca-n fraţii Grimm,
Şi sub zăpezi de bronz să ne iubim.

Tristeţea ce-mi răsare în inimă amurg,
Când apele sunt albe sau galbene ca norii,
De nu va mai fi vorba ta blândă s-o alunge,
Eu veşnic voi fi trist cu faţa ca amurgul.

De boala de care sufăr
Nu se moare,
Ci se trăieşte –
Substanţa ei este chiar eternitatea,
Un fel de cancer al timpului
Înmulţindu-se din sine fără oprire.
E o boală impecabilă,
O suferinţă perpetuă ca o vocală de sticlă
Laminată în văzduhul asurzitor,
O cădere
Căreia, numai pentru că e fără sfârşit,
I se spune zbor.

Logosul de n-ar fi suferit
Dacă nu ar fi trecut prin moarte
Aş fi singur.Dar sunt fericit
Că nici moartea nu ne mai desparte

Si extazele din când în când
De aceia sunt devastatoare
Cosmosul va devenii Cuvânt
Cum şi eu voi fi înfăţişare

Până-atunci în horă sunt cuprins
In această zbatere prea strâmtă
Dar pământul printre stele nins
I-absorbit de zorile de nuntă

Dimineaţa, în straie de Duminică,
Îngerul şterge lacrimile din ferestre.
Leagănul cerului albastru de fluturii nopţii.
Într-unul copil şi bătrân.
Şi iatămă-s Doamne
Scribul tău cel iubit!
Nu de tot bun,
Nu de tot cuminţit!
Fiecare pas ar putea fi ultimul
iar ultimul poate chiar primul
şi orice oprire un mai mare avânt.
La capătul Muntelui
Îngerul surâde-n Cuvânt.

Te uită cum ninge decembre…
Spre geamuri, iubito, priveşte –
Mai spune s-aducă jăratec
Şi focul s-aud cum trosneşte.

Şi mână fotoliul spre sobă,
La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele – totuna –
Aş vrea să le-nvăţ simfonia.

Mai spune s-aducă şi ceaiul,
Şi vino şi tu mai aproape, –
Citeşte-mi ceva de la poluri,
Şi ningă… zăpada ne-ngroape.

Ce cald e aicea la tine,
Şi toate din casă mi-s sfinte, –
Te uită cum ninge decembre…
Nu râde… citeşte nainte.

E ziuă şi ce întuneric…
Mai spune s-aducă şi lampa –
Te uită, zăpada-i cât gardul,
Şi-a prins promoroacă şi clampa.

Eu nu mă mai duc azi acasă…
Potop e-napoi şi nainte,
Te uită cum ninge decembre…
Nu râde… citeşte nainte.

Părerea mea este că poetul nu are o
epocă a lui; epoca îşi are poeţii ei şi, în
genere, epoca îşi vede singură poeţi.

Hogea s-apucă odată ca să-şi facă un cuptor,

Pe nevasta sa-mprejuru-i având-o de ajutor;

După ce-l isprăvi însă, după cum lui i-a plăcut,

Veni un vecin şi-i zise că nu e bine făcut,

Pentru că l-a-ntors cu gura către vântul de apus,

Ci era să fie bine spre miazăzi să-l fi pus;

Altul viind zise iară: – Hogea, ce bine făceai

Cătră răsărit cu gura cuptorul de-l întorceai;

Altul iar îi zise: – Hogea, eu în locu-ţi de eram,

Cuptorul spre miazănoapte cu gura lui îl puneam.

Văzând Hogea că la nimeni lucrul lui nu i-a plăcut,

Îl strică ş-apucând iarăşi, pe rotile l-a făcut;

Dup-aceea din prieteni în vreun fel de îi zicea,

El se apuca îndată ş-într-acolo-l întorcea.

Şi aşa Nastratin Hogea cu cuptorul învârtit,

Al fiecăruia gustul şi plăcerea i-a-mplinit

Zicând: – Câtă osteneală pentr-un cuptor avui eu,

Ca să-l fac pe gustul lumii, iar nu după placul meu.

Venea pe deal, voios cântând
Flăcăul;
Pe-un umărcoasa legănând,
Venea fără nici un gând
Flăcăul;
Dar iată-n drum îl află râul,
În drum, în drum, dar ce-i în drum?
Pârâul;
Aşa de lat şi chiar acum!

Dincolo câmp şi lan şi flori,
Ei, cată!
Şi doine şi secerători;
Pârâu-i lat, şi să nu mori?
Ei, cată!
Şi-n grâu, ei, bată-mi-l să-l bată!
În grâu, în grâu? Dar ce-i în grâu?
O fată –
Inoată-n spice până-n brâu.

„Să n-ai, Catrino, zi de rău!“
Ea tace.
„Ei, iacă naiba de pârău,
Mi-l puse focu-n drumul tău!“
Ea tace.
Deloc o vorbă! Sa preface.
Deloc, deloc, de ce deloc?
Că-i place
Şi vrea de el să-şi bată joc.

„Ai, fă, copii acasă mulţi?
Ei, iaca!
Nu vii, urâto, nu m-asculţi?
De dragul tău să mă desculţi?
Ei, iaca!
Mai bine plec!“ Şi dânsul pleacă.
Dar ea? Dar ea? Ce-şi zice ea?
Să treacă!
Să facă-n urmă cum o vrea!

Văzându-l, însă, c-a plecat,
Ea-şi pune
Deoparte snopul: -„M-ai chemat?“
El mâna peste ochi mirat
Şi-o pune.
-„Să-ţi spun ceva! Cuvinte bune!“
-„Să spui, să spui! dar ce să spui?
Ei, spune!
Dar iute, vezi, că vreme nu-i!“

-„Haid’, treci pârâul! Ce te-ntreci,
Catrino!“
-„Nu vreau, auzi! De ce nu pleci?“
-„Dar nu-i cat Oltul, poţi să-l treci
Catrino!“
-„Vecine, nu!“ -„Ba da, vecino!
Nu vreai? Nu vreai? De ce nu vreai?
Haid’ vino!
De-atunci şi peste mări treceai.“

„Ei, iaca, viu! Dar de nu-mi spui
Vro veste,
Zi bună între noi de-azi nu-i!“
Ştia doar fata felul lui!
Vro veste,
De unde-o iei, dacă nu este?
Apoi, apoi? Ce-a fost apoi?
Poveste –
Tot eu să spun? Ghiciţi şi voi.