Mai miros a tine, mai miroşi a mine,
o să vină vremea să ne şteargă ea,
încercare aspră, misiune grea,
nouă, niciodată, nu ne va fi bine.

Te-am iubit cu moartea în împreunare
te umpleai de mine, iarăşi te vîna,
azi rămîi cu moartea, trista, blînda mea,
eu rămîn cu pielea scînteind de sare.

Mai miros a tine, ochii mei sînt plini
de-ale tale lacrimi pînă în călcîie,
dragoste finală, moartea mea dintîie,
floare-n gelozia sectelor de spini.

Mai vorbesc cu tine -trist şi dureros
Prin al cărnii noastre-mpreunat miros.

Toată ziua ni se spune:
“Proaspete sunt foarte bune”
Însă iarna, din păcate,
Le mâncăm şi conservate.

Sfat

Chiar curate dacă par
Să le speli bine pe toate
Dar să-ţi fie foarte clar,
Nu pe cele conservate.

…Lacul tremura în roate,
Formele treptat învie:
Phoebe tremura pe toate
Răsărirea ei târzie …

Ce artist, ce geniu faur
Smulse clipei trecătoare
Luna, idolul de aur
Al perechilor în floare?

Ca o sufleteasca mană
Zboară străluciri sub astre –
Dar în van aştept sub pană
Visul nopţilor albastre –

De rămâi vieaţa toată
Singură, urând iubirea,
N-ai să înţelegi vreodată
Cât e de frumoasă firea …

Maria se preumbla,
Vreun locaş a-şi căpăta.
Jos, în sus şi iară-n jos,
Căci bătea vânt friguros.
Si-avea veştmânt de-argint
Căci va naşte Fiul sfânt.
Bună seara lui Crăciun,
Zise Maria celui bun.
Lasă-mă-n palatul tău
Ca să nasc pe Dumnezeu.
Dar Crăciun astfel grăia:
“Palatul meu nu-ţi voi da.
Du-te-n grajdul cailor
Sau în ieslea boilor,
Căci aice n-ai ce face,
Nu te las să naşti în pace”.
Maria atunci plecă
Ieşi-n cale şi-alergă
Şi-un grajd mare află.
Intră, intră suspinând
Durerile-o cuprindeau
Să mai meargă nu puteau.
Pusa-i jos şi odihni,
Caii-ncep a tropăi
Şi iepele-a râncheza
“Staţi pe loc nu tropăiţi
Cu rânchezu’ conteniţi
Căci durerea mi-o măriţi”
Însă caii n-au încetat
Şi Maria s-a sculat
Şi astfel le-a cuvântat:
“Fir-aţi voi cai blestemaţi
Să n-aveţi nici gând a sta
Ori de cât îndestula”.
Zicând Maria ieşi
Din grajd şi-n cale porni.
Şi merse până află
O peşteră şi intră
Şi în iesle s-a băgat
Pe fân moale s-a culcat,
Ea în ieslea boilor,
Boilor săracilor.
Boii-ncep a rumega
Şi Maria suspina:
“Staţi pe loc nu rumegaţi,
Liniştea mi-o tulburaţi”
Zicând Maria lăcrimând
Către ei duios plângând,
Boii-ndată încetă
Şi grăbiţi o ajută.
“Fir-aţi voi boi fericiţi
Şi de oameni mult iubiţi,
De mine, de Dumnezeu,
Şi de sfântul Fiul meu”.
Când fu pe la miez de noapte
Trecu durerile toate
Şi s-a născut Fiul sfânt,
Dumnezeu pe-acest pământ.
Şi cum dânsul s-a născut
Ieslea-n rai s-a prefăcut,
Şi peştera în palat
De un mare împărat.
Mii de flăcări îmi ardeau,
Şi-alte mii se aprindeau,
Mii şi mii de luminele
Străluceau ca nişte stele.
Iar prin iesle flori creştea
Fânu-n flori se prefăcea,
Maria se-nveselea,
Pruncu-n braţe-şi cuprindea,
Foarte mult s-a bucurat
Cum că lumea s-a scăpat.
Astăzi s-a născut Hristos
Să ne fie cu folos
Şi de-acum până-n vecie
Mila Domnului să fie,
De această bucurie
Şi o nouă veselie.

Un lup pe puiul său voind să-l ispitească,
De este vrednic el în breasla părintească,

L-au fost trimis odată
La margine să vadă:

Pe unde-s oile? Cum stau păstorii lor?
Şi nu cumva ar fi vreun prilej uşor,

Măcar cam cu păcat,
Să capete vânat?

S-au dus şi au venit flămândul lupuşor,
Zicând: “Eu am aflat pe astăzi bună masă:
Cole sub deal se pasc mulţime de oi grasă;
Putem întru ales vreuna să luăm

Şi să mâncăm.”
— Da’ bine, de păstor tu nu-mi spui ce-ai aflat?
Bătrânul lup au întrebat.
— Păstorul, precum spun,
E deşteptat şi bun,

Iar câinii, i-am zărit, sunt slabi şi puţintei,
Nu-i grijă despre ei.
— De este chiar aşa, eu tot nu mă unesc
La turmă să pornesc —
Răspunse lupul — căci de nu-i păstorul prost,
Apoi el câini mişei nu ţine.
Să mergem noi mai bine

Pe unde eu am fost,
Şi ştiu că sunt câini mulţi, dar e păstorul prost.
Iar unde e păstorul de nimică,
Nici câinii nu-s de frică.

În noapte, sub poale de codru-nverzit,
E freamăt de glasuri, un tainic şoptit ;
Ard galbene flăcări şi-n zare de foc
Vezi chipuri sinistre grămadă-ntr-un loc.

Ţiganii, drumeţi cei vecinici ei sânt!
Cu ochii de fulger, cu pletele-n vânt;
La Nilul cel galben departe născuţi,
Ei arşi sunt de soare, de vânturi bătuţi

Aproape de flăcări, pe pajişte stau
Bărbaţii sălbatici şi chiote dau,
Femeile-aleargă mâncare făcând
Şi umplu paharul şi-l poartă pe rând.

Ei cântece cântä şi basmuri îşi spun
Din vremuri mai bune c-un alt cer mai bun
Bătrâna ţigancă, acolo sub brazi, ,
Descântece-nvaţă pe negri nomazi

Şi oacheşe fete se-nşirä la joc
În cerul cel magic al zärii de foc,
Răsună ghitara fierbinte şi-ntins
Şi jocul se-ncinge sălbatic şi-aprins.

În urmă se culcă, odihnă cătând ;
Le freamătă brazii s-adoarmă curând.
În vis, exilaţii pământului lor
Văd Sudul, o ţară, şi ei un popor.

Dar zorile roşii se varsă pe cer,
Frumoasele visuri fantastice pier.
Greu scârţâie carul, ei pleacă la pas —
Dar unde ? O viaţă de drum şi popas!

(după Geibel)

Când geme şi urlă şi tună
În martie cerul cu ploi
Soseşte-n stârnita furtună
Din nou primăvara la noi.

leri toată mânia naturii
Urlat-a-n văzduhul cu nori,
Iar astăzi copacii pădurii
Stau veseli cu proaspete flori.

Dar omul când fost-a sărmanul
Strivit de furtunile reci,
El nu mai re-nvie la anul,
Şi nu mai dă muguri în veci!

S-au dus primăverile-i, toate,
Şi iarna-l acopere grea,
Nici vânt şi nici soare nu poate
Zăpezile frunţii să-i ia.

(1913)

Noi amândoi avem acelaşi dascăl,
Şcolari suntem aceleiaşi păreri…
Unitul gând oricine recunoască-l.
Ce ştii tu azi, eu am ştiut de ieri.
De-aceleaşi lucruri plângem noi şi râdem…
Non idem est si duo dicunt idem.

Tu zici că patria e-n decădere,
De râs şi de ocară c-au ajuns;
Când cineva opinia mi-ar cere,
El ar primi tot astfel de răspuns,
Ca de ruşine ochii să-i închidem:
Non idem est si duo dicunt idem.

Căci din adâncul gândurilor tale
Răsare ură din al meu amor.
Tu ai vrea tot să meargă pe-a sa cale,
Eu celui slab îi sunt în ajutor.
Cu-acelaşi gând, noi totuşi ne desfidem:
Non idem est si duo dicunt idem.

Pe mine răul, deşi râd, mă doare,
Mă ţine liniştea vieţii-ntregi;
Iar tu uiţi tot la raza de splendoare
Ce-o varsă-asupra ta a lumii regi…
Ş-ai vrea cu proprii mâni să ne ucidem:
Non idem est si duo dicunt idem.

E greu a spune ce deosebire
Ne-a despărţit, de nu mergem de-a valma.
Şi s-ar vedea atunci fără-ndoială
……………………………………………

Când noi ne-am scoate sufletele-n palmă,
Ca-ntregul lor cuprins noi să-l deschidem:
Non idem est si duo dicunt idem.

I

Ştefan cel Mare,
Acela care
Păreche n-are
Sub sfântul soare,
Duce o ceată
Moldovenească
În loc de plată
Să-şi dobândească
Pradă bogată
Şi voinicească.

Radu cel Mare,
Acela care
Păreche n-are
Sub sfântul soare,
I-a pus în cale,
Păzind moşia,
În deal şi-n vale,
Câtu-i câmpia,
Cetele sale
Din Muntenia.

Mare-i şi-i mare
Din ei orcare
Şi samăn n-are
Sub sfântul soare;
Dar din păcate,
Doi fii d-un tată,
Meniţi a bate,
Lifta spurcată,
Frate cu frate
Stau să se bată…

II

Ştefan-Vodă pleacă-n zbor
Pe cea iarbă de mohor
Denaintea oştilor,
Pân’ ce iată că-ntâlneşte
Întâlneşte şi chiteşte,
Şi chiteşte vitejeşte,
C-un stejar de buzdugan
Pe cel Radu, domn muntean;
Şi-l chiteşte, mări, drept
Lângă inimă în piept:
Parcă fulgeră şi tună,
Sună greu şi greu răsună!

Radul stă nevătămat,
Căci la sân mi-i înfăşat
Cu pieptarul fermecat;
Buzduganul sare-n vânt,
Apoi cade la pământ,
Iar pe locul ce cădea,
Pământul se deschidea,
Şi-n gâtleju-i destupat,
Cu năvală au intrat,
Supt o negură de prav,
Buzduganul cel grozav!

Radu-Vodă, mânios,
Îşi aduce mâna jos,
Şi când o rădică sus
Cea măciucă s-a şi dus,
Despărţindu-se de mână
Ca un trunchi din rădăcină;
Dar nu merge butuceşte,
Ci străbate vultureşte,
Pân’ ce iată c-a găsit
Pe cel Ştefan, domn vestit,
Fără teamă, fără frică,
Fără grijă de nimică,
Numai de Tatăl Cel Sfânt
Ce-i în cer şi pe pământ!

Ştefan-Vodă, cum vedea,
Iute paloşul scotea,
Şi de feru-i oţelit,
Pe unde-i mai ascuţit,
Măciuca s-a poticnit;
Ş-apoi iată
Că dodată
Dintr-o singură bucată
Două ţăndări se făcea,
Una-n dreapta se ducea,
Alta-n stânga rătăcea,
Şi pe locul ce cădea
Toate-n ţărnă le trântea
Şi-n pământ se mistuia!
Vezi că cine-i pui de zmeu,
Fie greul cât de greu
Mi-l ajută Dumnezeu;
Şi când doi români se bat,
Nu-i nici unul mai bărbat!

III

Pe cel pisc perdut în nor,
Stă un şoim nemuritor,
Care-şi aducea aminte
Multe zile denainte,
Căci trei veacuri au trecut
De când mă-sa l-a făcut
Şi de-atunci
Pe munţi şi-n lunci
Fost-au iarnă, fost-au vară,
Dar el tot trăia în ţară,
Fost-au vânturi, fost-au ploi,
Dar el tot şedea la noi.

Agerul şoiman bătrân,
Frate neamului român,
Se uita de sus cu jale
La cei doi voinici din vale,
Şi-şi grăia în graiul său:
„Când eram mai tânăr eu,
Moldovenii
Şi Muntenii,
Ardeleni
Şi bănăţeni
Încă nu erau pe lume,
Toţi purtând un singur nume…
Dare-ar Domnul să mai dea
Iar aşa să-i poci vedea!

Ştefan-Vodă năzdrăvan
Auzea pe cel şoiman:
Auzea frate pe frate;
Şi dând arma după spate,
Zice: „Radule fărtate,
Nu-i cu cale a ne bate!
A ne bate nu-i cu cale,
Că şoimanii plâng de jale!
Arz-o focul duşmănie,
Să rămâi tu la domnie
Şi-mi dă fiica-ţi de soţie:
Cu domnia-ţi n-am ce face,
Dar domniţa mult îmi place!“

— Taci, Ştefane, barbarie,
Pe Măria n-o dau ţie!

— Nu fi câne, Radule,
Radule fărtatule!
Ţi-am mai zis o dată, măi,
Tu-n domnie să-ţi rămâi:
Decât ţară de la tine,
Iau mai bine
Ţări vecine
De la limbile străine,
Dar nevastă vreau de-o viţă:
Porumbel şi porumbiţă!
Dă-mi-o dară să mi-o dai,
Că de nu, amar şi vai:
Şoimii plâng, corbii vor râde
Între noi de ne-om ucide!

— Taci, Ştefane barbarie!
De-ar mai fi ore să fie,
Pe Măria n-o dau ţie;
Iar de-ţi trebui pământeancă,
Ia-ţi muiere moldoveancă!

— Lasă gluma, Radule,
Radule, turbatule!
Până-i treaba la cuvânt,
Zicu-ţi eu cuvântul sfânt:
Să rămâi tu la domnie
Şi-mi dă fiica-ţi de soţie,
Căci simţesc un aprig dor,
Dor de falnic viitor,
Ca să-mi facă ea fecior,
Fecior mie,
Nepot ţie.
La doi domni o seminţie,
Bun la sfat şi bun la mână,
Fire neaoşă română,
Din vulturul muntenesc
Cu zimbrul moldovenesc;
Şi de-i vrea tu, de nu-i vrea,
Eu mă jur c-o fi a mea!…

IV

Lumea-i lume; vremea trece,
Iat-o lună, iată zece,
Iată c-a trecut un an.

La Suceava-i bucurie
C-a făcut doamna Mărie,
A făcut un băietan.

Crească mândru cât e bradul,
Ca-i nepot lui vodă Radu
Şi-i fecior al lui Ştefan!