Sunt lângă tine

Autor : Cincinat Pavelescu

Sunt lângă tine, te iubesc
Şi văd cum altul te sărută,
Şi-n loc să ţip eu vă zâmbesc
C-o bucurie prefăcută…

Ca şi cămila sunt, ce poartă,
Prin largi pustiuri africane,
Apa întregii caravane:
Şi ea de sete pică moartă.

De rerum naturae

Autor : Mircea Dinescu

Incep din nou spectacolele:teiul
isi joaca mireasma cabotina
Deus în machina si-a pus uleiul
totul e uns si totul e rutina.

Marea si-a luat tainul –
inecatii
precum cosasii stau proptiti în raze,
pe mal prelatii
pritocira vinul
la abator mugeste boul Apis,
cu lingurita vom gusta preaplinul –
viata-i scumpa timpu-i insa gratis.

Si norii ce-au filmat o zi intreaga
cu sila lor inalta-deobiective
vomita iar în burg o ploaie bleaga
pe filozofii cu-a-lor lumi perfecte

(1989)

Opera Apartinand Mircea Dinescu | | Nici un Comentariu »

Cheile

Autor : Nichita Stănescu

Lanţul cu chei mi-a căzut din stele în creier,
mi-au zornăit minţile de durere şi de sunet.
Trupul meu tot deveni o cheie de fier,
Doamne, pentru o uşă uriaşă
la al cărei lacăt nu am cum să ajung,
decât numai dacă mă ridici în braţe.
Haide, cât eşti de mare, tu,
haide, cât eşti tu de indiferent,
răsuceşte-mă şi rupe-mă
şi deschide odată uşa aia!
Haide, deschide-o odată!

Osman-paşa

Autor : George Coşbuc

Acum te cutremuri! Cunoşti
Că drumul ţi-e-n marginea gropii.
Degeaba te-azvârli şi te-apropii
Cu vuiet şi tropot de oşti.

În frunte, pe calul tău murg,
Pornit-ai urgia pieririi,
Strivit-ai în şanţ grenadirii
Dar iată, că ranele-ţi curg,

Se sperie murgul de puşti,
Şi-ţi scapă din scară piciorul,
Turbat e-mprejuru-ţi omorul,
Cu dinţii tu gura ţi-o muşti.

Se-ncurcă taberele-n drum
Şi-ţi fug călăreţii de-a valma,
Ridică-ţi, puternice, palma
Şi-opreşte-ţi tabiile-acum!

Cuvântul ce-odată fu zid
Când vrut-au nizamii să fugă,
Azi lor li se pare că-i rugă
S-alerge mai iute spre Vid.

Ai aripi, grăbitule vânt,
Tu şoimule,-a cerului cale!
Fă locuri oştirilor tale,
Să intre mai iute-n pământ.

Şi-n sine-ţi tu zis-ai: E rău!
Ca norii ce-ntunecă luna,
Curgeam de pe dealuri întruna
Noi, răii poporului tău.

De-a lungul întinsei câmpii
Aleargă sălbatica spaimă
Şi, plină de geamăt, îngaimă
Şi rugi şi blesteme pustii
Gaziule-Osmane, eşti prins!
Şi toate cetăţile tale
Vor sta-ntunecate de jale,
Că soarele lumii li-e stins.

Dar astfel e soarta, eroi!
Căci soarele care se stinse
La voi, o războinici, s-aprinse
Mai vrednic de viaţă, la noi!

( Martie 1902)

Opera Apartinand George Coşbuc | | Nici un Comentariu »

Romanţă fără ecou

Autor : Ion Minulescu

Iubire, bibelou de porţelan,
Obiect cu existenţa efemeră,
Te regăsesc pe-aceeaşi etajeră
Pe care te-am lăsat acum un an…

Îţi mulţumesc!…
Dar cum?… Ce s-a-ntâmplat?…
Ce suflet caritabil te-a păstrat
În lipsa mea,
În lipsa ei,
În lipsa noastră?…
Ce demon alb,
Ce pasăre albastră
Ţi-a stat de veghe-atâta timp
Şi te-a-ngrijit
De nu te-ai spart
Şi nu te-ai prăfuit?…

Iubire, bibelou de porţelan,
Obiect de preţ cu smalţul nepătat,
Rămâi pe loc acolo unde eşti…
Să nu te mişti…
Şi dacă ne iubeşti –
O!… dacă ne iubeşti cu-adevărat –
Aşteaptă-ne la fel încă un an…
Un an măcar…
Atât…
Un singur an…

Iubire, bibelou de porţelan!…

Opera Apartinand Ion Minulescu | | Nici un Comentariu »

Porunca

Autor : Tudor Arghezi

Prin Rai copiii au dus-o foarte bine,
Cum ar fi dus-o orişicine,
Jucându-se cu gâzele şi iezii
Care săreau pe mugurii livezii

Nici: „Culcă-te devreme!” Nici „Te
Scoală!”
Nu era cine ţine socoteală
Că întârzii, Adame, de la şcoală,
Că lecţia s-o spui fără greşeală,
Că, Eva, încă nici te-ai pieptănat
Şi te găseşte prânzul tot în pat.

Nimic, nici taţi, nici mame, nici dădace,
Nici profesoară, rea ca o răgace,
Nici dascălul cu zgârci în beregată
Care să sâcâie băiatul şi pe fată.
Totul era de glumă şi de joacă
Şi aşteptai doar pomii să se coacă.

Dar ce-i veni într-o zi lui Dumnezeu
Că se-arătă încins în curcubeu
Şi dete-ntâile porunci
Anume ce-i iertat şi nu e să mănânci.
-„Din pomul acesta, Evo şi Adame,
Să nu v-atingeţi nicidecum de poame.
De unde nu, cunoaşte-ţi ce v-aşteaptă:
Pedeapsa mea cea crâncenă şi dreaptă.”
– „Ai auzit?”
– „Am auzit!”
– „ce fel,
Că se mânie Domnul, însuşi el?”
– „Mi-e tare poftă, dragul meu, să gust
Tocmai din pomul ăla, plin de must.”

Opera Apartinand Tudor Arghezi | | Nici un Comentariu »

Furtuna

Autor : George Topârceanu

Nimeni n-a rămas în stradă.
Norii negri vin grămadă.
Zboară frunzele uscate
În văzduh împrăştiate
Şi salcâmii stau să cadă:
Bate vântul, bate…

A ieşit de la răscruce
O femeie care duce
Un copil de mână… Sună
Porţi izbite de furtună
Şi femeia face cruce:
Fulgeră şi tună.

Dar a norilor năframă
Se sfâşie… Biata mamă,
Cu puterile scăzute,
Vrea copilul să-şi ajute
Şi cu glas pierdut îl cheamă:
– Hai cu mama, iute!

L-a luat acum în braţe.
Ploaia o izbeşte-n faţă.
Bolta parcă-i spartă-n două…
Cu mânuţele-amândouă
El de gâtul ei s-agaţă:
– Plouă, mamă, plouă!

Sulamita

Autor : George Coşbuc

La nucii din livezi m-am dus,
Să văd ce e prin vale,
Am mers la vii pe deal în sus
Şi mi-am făcut o cale
Pe câmpii de către Damasc
De ce m-am dus eu oare
La locul unde turme pasc?
Vă jur, fete fecioare,
Să nu cercaţi voi a trezi
Iubirea-n piept cu sila,
Căci ea de sine va veni!
Cunoaşteţi voi copila
Sionului? Cine-i ca ea?
Frumoasă ca ea, cine?
Frumoasă eşti, iubita mea,
Nici roza nu-i ca tine!

Vai, las să te mai văd, căci fierb
Vii, scumpă porumbiţă,
Sărind pe deal ca pui de cerb,
Jucând a ta cosiţă
Prin crinii câmpului, dar las
Să-ţi văd obrajii, dragă,
S-aud fermecătorul glas;
Să tremur ziua-ntreagă
Căci te aseamăn, roza mea,
Cu roibii de la carul
Lui Faraon şi-am zis: Ca ea
Nici una n-află harul!

Oh, cât de drag ştii să zâmbeşti,
Plăcută eşti ca luna,
Ca soarele curată eşti,
Tu singură-a mea una!

Al tău sunt eu, a mea eşti tu!
Am optzeci de regine.
Dar nu-mi sunt dragi ca tine, nu!
Vezi, dragă, vara vine,
Pe câmpuri viţele dau flori
Şi merele granate
Se nasc, iubito, noi din zori
Vom merge-n vii la sate.
Dar trage-mă de mână, hai,
Cu fuga după tine!
La Baal-Hamon, la vii, să-mi dai
Săruturi, fi-va bine?
De, beţi de multe sărutări,
Ne va umbri smochinul,
Ştii tu, c-a tale dezmierdări
Mai dulci sunt decât vinul?

Întoarce-te să te privim
La joc între fecioare!
Voi, fete din Ierusalim,
Vă jur pe căprioare,
Să nu-mi râdeţi voi draga mea
E neagră Sulamita,
Căci soarele-a privit la ea,
Dar cine-i ca iubita
Lui Solomon? Frumoasă eşti,
Tu blândă porumbiţă,
Un crin în văi, aşa-nfloreşti!
Şi neagra ta cosiţă
Ca purpura lui Dumnezeu,
Cum fir de fir s-alege,
Şi-n lanţ făcut din părul tău,
Tu sclav ai prins un rege!

Grădină-nchisă eşti, izvor
Oprit ca sub pecete,
Priveşte-o, tu uimit popor!
E soare între fete!
Ca un sigil ea mi s-a pus
Pe inima rănită;
Cu văl p-obraz, la spate dus.
Atât e de iubită,
Ea, cea mai scumpă-ntre femei!
Cuvintele-i ca mustul,
Ca palmul e statura ei
Şi trupul ei ca bustul
De fildeş în vestmânt safir
Din piept până-n călcâie,
Tu, Sulamito, deal de mir
Şi munte de tămâie!

Şiragul dinţilor tăi, des,
Ca turmă păscătoare
De oi nesterpe, care ies
Şirag din scăldătoare!
C-un turn de marmur oare nu-i
Frumosul gât asemeni?
Şi ţâţele-ţi sunt ca doi pui
De cerb ce se nasc gemeni!
Doi crini sunt buzele şi strat
De flori îţi e obrazul;
Şi nu sticlesc înviorat
Nici apele din iazul
Lui Heşbon,ca şi ochii tăi,
Pe faţa ta senină
Ei seamănă cu porumbei
Pe ţărm de apă lină!

O, spune-mi, unde stai în vai
Şi unde porţi tu turma?
Fugi, dragă, fugi de soţii tăi,
Căci eu, pândindu-ţi urma,
Veni-voi către-miez de zi
Tiptil preste coline,
Acolo unde tu vei fi
Aş merge pentru tine
Şi-n munţi cu pantere şi-n gropi
Cu lei şi pe tot locul!
Oh, dă-mi să beau măcar doi stropi
De vin, căci ard ca focul!
Cu ochii m-ai aprins detot;
Când gura ta zâmbeşte,
Eu nici să mai respir nu pot
Şi sângele-mi vuieşte!

Ai tăi fraţi, în mânia lor,
Te-au pus străjer la vie;
Cei răi cu gândul, din popor,
Ne-au zis într-o mânie:
Ea are rochia până-n pulpi.
Ce vrea cu el băiata?
Sunt ambii tineri, dar sunt vulpi!
Veniţi să prindem fata!
De ce aşa? Căci m-ai iubit.
Vigilii de la poartă
Bătutu-te-au şi te-au rănit
De te-au lăsat mai moartă;
Oh, nu ieşi-n Ierusalim,
Căci ei îţi rump vestmântul!
Dar ce ne pasă! Ne iubim
Chiar de-ar pieri pământul!

Şi noaptea eu la voi am mers,
Tu nobilă mireasă,
La poartă rugătoru-mi vers
Cerea să intr-un casă.
Şi tu mi-ai zis: M-am dezbrăcat
Şi cum sa mă-mbrac iarăşi!
Şi-atunci tu toat-ai tremurat.
Mâncaţi şi beţi, tovarăşi,
Că eu d-acum nu sunt cu voi!
Mă bate noaptea vântul
Şi, cum sunt plin de-a nopţii ploi,
Îi picură vestmântul,
Şi părul meu de rouă-i ud
Voi, patimi, mai dormi-veţi?
Deşteaptă-te, tu vânt de sud,
Ridică-te, tu crivăţ!

Eu ard în flăcări, ard detot!
Prin mii de mări aş trece,
De-aş şti că ele-n parte pot
Iubirea să-mi înece!
Aş vinde sceptru şi popor
Şi-n joc mi-aş pune soartea,
Dar bine ştiu c-al meu amor
Mai tare-i decât moartea!
Ca iadul, gelozia lui
Atât e de turbată:
De ce nu poţi oare să-ncui
Şi-amorul sub lăcată?!
Veninul dragostei îl sug
Şi-s bolnav de iubire,
Căci tu m-opreşti, d-aş vrea să fug.
Cu-o singură privire!

Fugi tu de mine, fugi, căci eu
Nu pot fugi de tine!
O, daţi-mi vin şi must să beu,
Să-nec durerea-n mine!
Atâta farmec d-unde-l ai?
Tu cea mai dragă floare,
Eu tremur când te văd şi vai,
Când nu te văd mă doare!
Oh, când va face Dumnezeu
Văpaia să se stângă
Şi stânga mea sub capul tău
Şi dreapta să te strângă?
Nu mi-ar păsa de m-ar vede
O lume; să mă vadă!

Oh, dac-ai fi tu sora mea,
Te-aş săruta pe stradă.

Era-n amurg. şi Solomon
Cânta pe Sulamita.
Castelul nalt de pe Sion,
Frumos împodobita
Cetate, strălucea-n amurg
Cu turnuri de metale,
Şi s-auzeau domol ce curg
Pâraiele din vale.
Sub nuci, sub boltuitul arc
De frunze, sta poetul,
Şi-un vânt pribegitor în parc
Bătea-n frunziş duetul.
Dormeau toţi cei din Israel,
Şi noaptea ea venit-a,
Târziu în noapte însă el
Cânta pe Sulamita.

Opera Apartinand George Coşbuc | | Nici un Comentariu »

Ecò

Autor : Mihai Eminescu

Cu-ncetu-nserează şi stele izvorăsc
Pe-a cerului arcuri măreţe.
În umede lanuri de-albastru ceresc,
Merg norii cu hainele creţe
Şi stâncile rar
Ca stâlpii răsar,
Negriţi şi-ndoiţi de furtună
În lună.

Diamant e în aer, în codri ­ miros
Şi umbră adânc viorie;
Şi luna-i a cerului scurt argintos
Şi stele păzesc în tărie
Şi văile sunt
În aburi de-argint
Pierdute-ntr-al doinelor şuier
Din fluier.

Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc,
Din ceaţa pustie şi rece,
Un tânăr, pe vânturi, cu capul în joc,
Cu clipa gândirei se-ntrece
Şi calu-i turbat
Zbura necurmat,
Mânat ca de-a spaimelor zână
Bătrână.

Pe umeri de munte, din stânci de bazalt
Castelul de nalţă, se-ncruntă,
Şi-a murilor muche şi creştetu-i nalt
De nouri şi ani se-ncăruntă,
Dar astăzi e viu
Şi-n glas auriu
Răsună din umbra cea mare
Cântare.

În mii de lumine ferestrele-i ard,
Prin cari se văd trecătoare,
Prin tactul cântării pierdute de bard,
Ivindu-se umbre uşoare;
Trec albe ca-n vânt
Dulci neguri de-argint,
Palatul plutea în magie
Aurie.

Ca cerbul uimit ce prin creştet de stânci
E-urmat de săgeat-arzătoare,
Din căi năruite, din gârle adânci,
Fugarul în tropot răsare
Cu nara arzând
Cu coama pe vânt,
O dată-ncă pinten l-împunge
Şi-ajunge.

Iar tânărul sare uşor de pe el
Şi prundul sub pasu-i răsună.
Frumos ca din basme şi tras prin inel
Şi nalt ca şi bradul din lună,
C-un salt a suit
Al bolţii granit.
Urcat într-un arc de fereastă
Adastă.

Mantaua lui neagră în lună s-a-ntins
De pare-o perdea în fereastră
Şi gratii de fier a lui mână-a cuprins
Uitându-se-n sala cea vastă.
Pe stânci de bazalt
Stă calu-i înalt
Şi coama-i i-o îmflă în lună
Furtună.

Sala-i ca aerul scăldat în soare,
Muiat de-a florilor suflet răcoare.
În ea frumoasele fiinţe albe
Par gânduri palide din visuri dalbe.
De-umărul junilor de razim, zboară,
De raze umede ochii-s izvoare,
Ca-n vânt se leagănă zveltele poze
Prin păr ce flutură cununi de roze…
Şi beţi de muzică plutesc ca vântul,
Jocul e repede, încet e cântul
Şi pe când sufletul stă de beţie
Plutesc fiinţele… o vijelie…
Până ce aria dispare, trece…
O rază timidă în ziua rece.
Apoi perechile stând risipite
S-adun în grupele orânduite
Şi din amestecul de vise dalbe,
Din trecătoarele fiinţe albe,

Iese ca aria dintre suspine
Regina albelor nopţii regine,
Sau cum din zilele poetic june
A idealului iese minune.
Păru-i ca aurul faţa-ncadrează,
Cunună-n undele-i se furişează,
Se-ndoaie talia-i în albă haină
Parcă-i o těmidă a nopţii taină.
Pe-o liră gingaşă şi argintie
Mânuţa-i coardele le-ncurcă vie,
Prin blânde notele lirei de-amor
Glasul ei tremură dulce uşor:

Prin bolta ferestei înguste
Mă uit într-al văilor rai,
Cum codrii în cale-i supune
Furtuna, copila de crai.

Prin păru-i de aur, coroană
Cu colţuri în fulger şi jar,
Ea apele-n cale-i aplană
Şi-ndoaie bătrânul stejar.

Prin poarta îngustă din murii
Grădinei, cetăţii-mi din stânci,
Cobor în adâncul pădurii
Unde-izvoarele murmur adânci.

Prin nourii rupţi trece luna
Şi-n sufletu-mi dor a pătruns.
Şi părul mi-l îmflă furtuna
Şi ochii-mi se-neacă de plâns.

Doresc doar ca în fundul mării
Să mă ia cu sine-n sarai,
În nalte albastrele sale,
Furtuna, copila de crai.

Doresc ca să intru cu luna
În dome de nouri, ce pier ­
Doresc cu popoare de stele
Să merg drumul mare din cer.

Ce caut eu nu vă ştiu spune,
Eu singură nu ştiu ce vreu,
Atât e de tainic ascunsă
Dorinţa în sufletul meu.

Mi-e ciudă pe frunza cuminte,
Pe vorbareţe valuri de râu,
Ele-mi spun ce doreşte-al meu suflet,
Ce singură eu nu ştiu.

Şi flori şi crenge şi stele
În ciuda mea taine îmi spun ­
Ah! cum le-aş smulge pe toate
Să fac din ele cununi.

În codru o creangă se-ndoaie,
O poartă prin frunze, şi-n prag
Un chip cu ochi mari se iveşte ­
Ah! cum mi-ar putea fi de drag.

Un murmur feeric dezmiardă voios
A salei tăcere senină.
Din bolta ferestei arcată pompos
S-aude vibrând mandolină
Şi-un eco uşor
Petrece cu-amor,
Cu dulcea vibrare de strune,
Ce spune.

Şi toată viaţa lui, tot ce-a cules
Din unde, din munte, din vale,
Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres
Alunecă-n cântecu-i moale
Ş-al coardelor grai,
Frumos ca din rai,
Amestecă-n vorbe de miere
Durere:

Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc ­ stele li scapără-n cale,
Apele plâng clar izvorând în fântâne ­
Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.

Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Umezi se nasc stele pe bolta senină ­
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.

Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,
Streşine vechi, casele-n lună ridică,
Scârţie-n vânt cumpăna de la fântână,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare
Vin de la câmp, toaca răsună mai tare ­
Clopotul vechi împle cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde d-iubire ca para.

Ah! în curând valea şi satu-amuţeşte,
Ah ­ în curând pasu-mi spre tine grăbeşte,
Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ţi-oi cum îmi eşti dragă!

Te-i rezima, dulce copil, de-al meu umăr ­
Şi fir cu fir păru-ţi aurit am să-l număr,
Ap-am să beau din a ta gură frumseţe,
Dulci sărutări din ai tăi ochi de blândeţe.

Îmbrăţişaţi noi vom şedea la tulpină,
Fruntea-mi în foc pe-ai tăi sâni se înclină,
Ce-alături cresc dulci şi rotunzi ca şi rodii ­
Stelele-n cer mişcă-auritele zodii.

Ne-om rezima capetele-unul de altul
Şi surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm ­ astfel de noapte bogată
Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?

……………………………………………

Pe vârful de munte, în codri-mbrăcat,
De nouri grămezi se adună
Şi unul pe altul, măiestru urcat,
Ei par o cetate în lună.
Şi bolţile-n muri
Şi stâlpii sunt suri,
Lumina prin arc de fereastră
E-albastră.

În halele-albastre ­ ănstelatele bolţi ­
Te uiţi prin coloane de nouri
Şi luna ieşind dintr-a stâncilor colţi
Le împle cu mii de tablouri.
Lumina-i de-argint
În nouri s-a frânt
Şi se-ncheagă prin naltele dome
Fantome.

În hainele albe de neguri de-argint
Şi creţii de roze purpure,
Şi părul pe frunte cu stele e prins,
Ca îngerii albe şi pure ­
Prin gene de nor,
Ca visuri strecor,
Ducând înstelata lor viaţă
Prin ceaţă.

Un şuier în noapte, prin codri, un vânt,
Un freamăt ­ şi totul dispare…
Şi nori se-ncreţesc risipiţi şi s-avânt.
În lună stau stâncile rare ­
Iar junele-iubit
E-un brad putrezit
Pe trunchi de granit, pe ruine
Bătrâne.

Opera Apartinand Mihai Eminescu | | Nici un Comentariu »

Veselie

Autor : Stefan Octavian Iosif

La orândă-i o beţie
Straşnică în astă-seară!
Nimeni nu mai vrea să ştie
Ce viforniţă e-afară…
Glasuri vesele răsună,

Zic vioare, urlă vântul…
Joacă toţi cu voie bună,
Duduie sub ei pământul!
Dând uitării grija, scârba,

Inima în piept le saltă…
Pân’ şi popa-i trage sârba,
Cu creştinii laolaltă!
Bate-n cizme, stă să cadă,

Dând potcapul către ceafă…
Trei moşnegi aprinşi la sfadă
Se-ndulcesc din o garafă…
Şi petrec! E o urgie

A lui Dumnezeu afară,
Dar e-atâta veselie
La orândă-n astă-seară!…
(Orândă — cârciumă.)

« Pagina anterioarăPagina următoare »
Hosting oferit de CifTech