Acum sunt un om in amurg,
Fugi in muntii tai, caprioara,
Nu mai ravnesc sa-ti sarut buzele
A doua oara, a treia oara.

Acum sunt un om in amurg.
Pieri din juru-mi, viclean bancher,
N-am ce sa mai fac cu aurul tau,
Aurul n-are trecere in cer.

Fiece zi are amurg,
Fiece zi are si zori.
Toamna via e plina de struguri,
Primavara numai de flori.

Acum sunt un om in amurg,
Ora amiezii a fost dulce, dulce.
In cuibul ei din fulgi de zapada,
Luna s-a dus sa se culce.

Colinde, colinde,
E vremea colindelor,
Căci ghiaţa se ‘ntinde
Asemeni oglinzilor.
Şi tremură brazii
Mişcând ramurele,
Căci noaptea de azi-i
Când scântee stelele.

Se bucur copiii,
Copiii şi fetele,
De dragul Mariei
Îşi piaptănă pletele…
De dragul Mariei
Şi al Mântuitorului
Luceşte pe ceruri
O stea călătorului.

Fantana cu platani de langa tarmul marii
La care ne-am oprit cu umbra in amurg
In cantecul domol, ce nu-l pot da uitarii,
De valuri ce se sparg, de ape care curg.

Fantana unde vin cu vasele de-arama
Cadanele sa-si ia un dar curat, din plin,
Vrajita e — ti-o spun — si dorul meu — ia seama —
In juru-i zboara greu: un porumbel strain.
Pe Marmara se duc cu aripe de lebezi
Corabii in amurg… Si piere zi si an;
Dar aplecat usor pe apele ei repezi
Obrazul tau il vad in umbra de platan.
Sunt zile sau sunt ani de cand pe tarmul marii,
In limpezimi adanci fantana l-a inchis?
Platanii tot fosnesc, si nu pot da uitarii
Murmurul de parau rostogolit prin vis…

Sus, pe Argeş, pe la munţi,
Au rămas codrii cărunţi;
Jos, pe vale, prin zăvoi,
Se cobor turme de oi,
Iar un cuc cu pană sură
Şi-a spus numele din gură:
“Cu-cu!”

De prin garduri, de prin vii,
Cintezoii aurii
Zis-au din ciripitură
Unei tufe de răsură:
“Soro fă, deşteaptă-te
Şi spre soare-ndreaptă-te,
So-ro!”

Iar prin crânguri s-aud semne
Ghionoaia taie lemne,
Gaiţa, într-o gârneaţă,
Se proclamă cântăreaţă,
Iar din mreaja somnului
Ies gândacii Domnului
Ro-şii!…

Chiar şi hanul de la drum,
Iarna fără fir de fum,
Vara făr-de călători,
Toamna făr-de cântători,
S-a umplut de rândunele
Ce-au adus vara cu ele
Cal-dă.

Iar prin lanul răsărit
Merge vestea c-a sosit
Craiul dimineţelor,
Paznicul fâneţelor,
Şi-ar fi tras pe-un vârf de leasă
Jos la doamna preoteasă…
Cine-i?

(1890)

Doue vieţe omul măsoară
Cât timp urmează cărarea lui,
Una în lumea cea din afară
Alta-n adâncul sufletului.

Cea din afară blândă, senină
Mi-a dăruit-o al meu destin
Dar cea din suflet de lupte plină
De griji amare si negru chin.

Precum sărmanul far de vedere
Ce lume, oameni văzui în vis,
Când se deşteaptă simte-n durere
Noaptea ce-apasă ochiu-i deschis;

Sau cum a mării puternici valuri
Adânc din funduri s-asvârl spumând
Ş-apoi sfărmate de nalte maluri
Iarăşi în mare recad gemând;

Aşa din mine visuri frumoase,
Aspirări mândre sumeţ pornesc
În curănd însă neputincioase
De-a lumii proză crud se zdrobesc.

Nimic de-aceste nu ştie însă
Vârtejul lumii nepăsător,
Jalnice cânturi, lacrimi ascunse
Singuri sunt triştii martorii lor.

A socoti că poate
Un om să facă toate
Oricâte va gândi,
Nu-i dus dă isteciune,
Nici semn dă-nţelepciune,
Şi n-o va dobândi.

Noapte
mirifică, de taină.
Stelele
în rochii de seară,
decoltate
murmură colinde,
în timp ce
asceţi
în sutane albe
agăţaţi
de scara îngerilor
fumează din pipa
inţelepciunii.
Norii,
mustăcioşi au cuşme albe.
zâmbind
ajută cuvioşi
luna
să cearnă făina,
să facă colaceii
pentru micii
colindători.

This sea is covered with adolescents
learning to walk on waves, upright,
sometimes resting their arms on the currents,
sometimes gripping a stiff beam of sunlight.
I lie on the broad beach, an angled shape, cut perfectly,
and I ponder them like travelers landing.
An infinite fleet of yawls. I wait to see
a false step, or at least a grounding
up to knee in the diaphanous swell
beneath their measured progress, sounding.
But they are slim and calm – as well,
they’ve learned to walk on waves – and standing.

Nefiind cîine de rasă
şi nici nume bun neavînd
Cranţ e ţinut pe-o murdară terasă
în ploaie şi vînt …