Epistolă. Domnului Alexandru Donici, fabulist moldovean
Autor : Grigore Alexandrescu“Cum măsori ţi se măsoară” este un proverb ştiut:
Aste versuri, de lungimea celor ce tu mi-ai făcut,
Sunt pornite să-ţi aducă ale mele mulţumiri,
Sunt răspuns la ale tale vrednici de cinste gândiri.
Nu ştiu bine dacă cerul, precum zici, m-a înzestrat
C-un talent ce mi se pare puţin, slab, neînsemnat.
Dar iubesc talentu-acesta care tu îl preţuieşti;
Tot ce e mai sfânt, mai nobil, în duh, inimi oameneşti
Prin el ni se-nfăţişează, şi al binelui amor
Se aprinde la făclia unui geniu creator.
Pe acei ce mi-i dai pildă eu adesea i-am citit;
La o slavă meritată cu mândrie m-am smerit;
Şă-i urmez este alt lucru; cinstea poate o doresc,
Dar a lui Torquato soartă nicidecum n-o pizmuiesc,
Am temeinice cuvinte: mă cunosc, mă simt prea mic
Şi nevrednic să iau urma unui mare mucenic.
Cred cu tine că talentul ne e din cer dăruit,
Că e foc care se stinge dacă nu va fi hrănit.
Şi de am o zi mai lină, un ceas bun de întâlnesc,
Cu plăcere a-l aprinde, a-i da hrană mă silesc.
Dar pe om şi-a lui natură destul nu ai cercetat
De voieşti să fiu ca râul care curge ne-ncetat.
Acel râu trece pe-o vale, pe câmpie, pintre flori,
Iar prin relele vieţii e mai greu să te strecori:
Prozaice umilinţe nu pot a le înfrunta.
Tu vezi vremile de astăzi. Te-ntreb dacă muza ta,
Poftită la tribunale, ar merge să dea cuvânt,
Să spuie în bună proză de ce umblă după vânt:
De ţi-ar zice judecata: “Fiindcă-am aflat că scrii,
Fiindcă vorbeşti cu norii şi pui slove pe hârtii,
Adu versurile tale, avem poftă să citim,
Şi de n-ai atins pe nimeni noi osânda-ţi mărginim”.
Dacă, zic, plăceri de-acestea de l-ai tăi ai fi cercat,
La atâtea dobitoace suflet oare ai fi dat?
Ai fi zis cu îndrăzneală de-un vulpoi judecător
Că îl vezi câteodată cu puf alb pe botişor,
Că în cumpăna dreptăţii caşul el l-a cumpănit,
Până ce prigonitorii cu nimic s-au pomenit?
La voi sunt mai domoli oameni, ei nu s-ating de nimic:
Aicea dau de nevoie, orice mă încerc să zic.
De voi să cânt eroismul bunilor noştri strămoşi,
Aud o sută de glasuri: “Ce? noi suntem ticăloşi?
Numai cei vechi îţi plac ţie? Prilejul s-a-nfăţişat
Şi noi dovezi de virtute, curaj nu am arătat?”
De laud vreun om de merit, vreun amploaiat cinstit,
“A! îmi zic de pe de lături, pe noi acum te-ai pornit?
Lăudând faptele bune, arăţi, şi învederat,
Că nu suntem de aceia! Pe noi tu ne-ai satirat!”
Căci dumnealor ştiu prea bine, ca oameni care citesc,
Că în lauda virtuţii acei răi se osândesc.
De ar fi o mulţumire să te vezi în tipar dat,
Şi pe uliţi câteodată cu degetul arătat,
S-auzi: ăsta e cutare! apoi eu te-aş ferici
Pentru scrierile tale, ce iubesc a le citi,
Ale cărora sujeturi, stil uşor şi lămurit
Au a fabulei plăcute merit netăgăduit.
Suţu zice într-o carte că în Grecia, de vrei,
Poţi să scrii orice îţi place, fără vorbe şi idei;
Mulţi din autorii noştri au acest talent dorit,
Cu locul, cu-mprejurarea, cu vremile potrivit.
Văd că o duc foarte bine, şi eu o să-i imitez;
O să-i întrec de se poate, nimic n-o să mai lucrez;
Numai din vreme în vreme, ai să afli că trăiesc
Şi muzele din Moldova că ştiu să le preţuiesc.