Am trait intotdeuna printre oameni umili,
Necunoscuti si mereu contopiti in multime,
Mari si mici, veseli si tristi, urati si frumosi,
Cutezatori si vesnic nelinistiti ca plopii,
Cu pieptul larg intampinand furtunile,
Sau melancolici visand la pierdutele umbre,
Dormitand intre vaga parere de rau
Pentru cele ce n-au fost sa fie
Si calmele sperante viitoare.
Lor le-am fost flaut deznadajduit,
Tulnic de seara lina si fluiera nebuna ;
Razand si plangand, asteptand primavara,
Ghicind ziua dupa formele norilor,
Intorcandu-ma in amurg pe stradute obscure,
Din anii mei o parte i-am petrecut cantand
Imnuri domoale de slava.

Am trait intotdeuna printre oameni umili,
Cei care-nalta orase si schimba temeliile lumii –
Dupa ei vesnic umbla vantul si ploaia
Sarutandu-le urmele. Cu funtea inclinata,
In fata lor marturisindu-mi darul,
Nu strig cuvinte goale, ci-as vrea sa-i simt trecand
Prin visul meu ca printr-un camp deschis
Cu neinsalatoare orizonturi,
Sa treaca mereu chiar daca nu-si vor da seama
Ca merg printr-un tinut ce le apartine.
Numele meu sa treaca intreg asupra lor,
Sa raman ca fantana pierduta in ses,
Pe care nu stii niciodata cine-a zidit-o,
Singura intre cativa ulmi ori salcami,
La rascrucile vremii.
Temei de plans sa nu-i fiu nimaniu,
Ci pururi sa fiu unde sunt – unde-am fost totdeuna,
Prin lume cantaret ratacitor.

Inainte de vreme carunt ca o salcie,
Stau in amiaza zilei uimit de-atata soare,
Si ma intorc mereu pe unde-am fost,
Printre cei fara nume,
Si singur ma confund cu fiecare.

Arendas al stelelor,
străvechile zodii
mi le-am pierdut.
Viaţă cu sânge şi cu poveşti
din mâini mi-a scăpat.
Cine mă-ndrumă pe apă?
Cine mă trece prin foc?
De păseri cine mă apără?

Drumuri m-au alungat,
De nicăieri pământul
nu m-a chemat.
Sunt blestemat!

Cu cănele şi cu săgeţile ce mi-au rămas
mă-ngrop,
la rădăcinile tale mă-ngrop,
Dumnezeule, pom blestemat.

(1924)

Bursucului îi venise rîndul şi el să domnească
Peste un pogon de tufe, în pădurea părintească,
Pe marginea unei ape. Rigatul îi era mic
Şi acei ce îl văzură
Toţi într-o unire zic
Că nu era alt nimic
Decît o miniatură.
Dar riga voiajase,
Şi-n streinătate-aflase
Că un bursuc domnitor,
Ce va să-şi facă un nume
Mare şi faimos în lume,
E neapărat dator
Să ia un tron de mărire,
Să dea porunci pe ostire,
Chiar de n-ar avea soldaţi,
Căci astfel obişnuiesc
Toţi acei care domnesc,
Duci sau regi sau împăraţi.
Aşa el şi slobozi
Patru ordine de zi
Într-acest chip redijate:
„Către armiile noastre de linie şi de mare,
Cavalerii, infanterii şi-artileriei uşoare,
Poruncim… şi celelalte.“
O poruncă din acestea, nu ştiu cum s-a întîmplat,
De vînt a fost aruncată
În ţara învecinată,
Unde domnea leopardul; acest domn s-a îngrijat
Văzînd că bursucul are
Armie aşa de mare;
Spre a fi încă mai sigur, el într-acolo porni
Pe ministru Dinafară, pe vulpe, şi-i porunci
Să saluteze pe prinţul, dar în taină-a spiona
Şi a trage cu urechea, dar mai ales a afla
Cum merg trebile p-acolo, cît e de primejdios
Şi cîtă armie ţine vecinul său cel păros.
Sfîrşindu-se ambasada, vulpea înapoi veni,
Se înfăţîşă la curte, se închină şi vorbi:
„Porunca am împlinit;
Cu ochii-mi le-am văzut toate,
Şi poţi dormi liniştit,
Fără să ai griji deşarte,
Căci toate acele armii de linie şi de mare,
Cavalerii, infanterii şi artilerii uşoare
Nu sînt alt, poţi fi prea sigur, pestriţule împărat,
Decît un soldat pe apă şi o luntre pe uscat.“

Vanitatea e mic viţiu, dar cu bună-ncredinţare,
Ea adesea ne expune la ridicol foarte mare.

Cum s-a trecut, plăpândă, amintirea
Iubirii noastre, tocmai ca o floare
Ce-ntr-un pahar îşi plânge strălucirea
Uitată-n colţul mesei, unde moare.

Nu-i nimeni în odaia tânjitoare.
Oglinda-n podini şi-a holbat privirea.
Perdelele lungi ţin calea către soare …
Păianjenii şi-au întrerupt urzirea.

Privindu-se în cupă ofilite,
Din miezul veşted foile mâhnite
Se rup, treptat, cu-o mută iroseală

Picând domol în umbra liniştită …
Şi floarea amintirii, părăsită,
Se scutură petală cu petală

În apa vremii veche şi clocită.

Am tipat la Dumnezeu:
– Tata, ce-ai facut cu mine
De-ai uitat ca sint si eu
Printre cei creati de Tine?

N-am primit nici un raspuns.
Lacrima curge navala
Si imi vine s-o iau razna
Fara nici o socoteala.

Am trei carti si o valiza,
O umbrela si-un album,
Toata marea mea avere
Ce m-a insotit la drum.

Cind privesc in urma toate
Si la astea as da foc,
Nu mai am nimic nevoie,
Nici nevoie de noroc.

…

Dupa-o vreme oarecare
Dumnezeu imi da raspuns:
– N-am uitat cum ai crezut.
Altfel cum de-ai fi ajuns
Atit aproape de Mine
Daca totul ti-ar fi fost
Numai cald si numai bine?

azi am spart două stele de cer
n-au strigat
n-a fost plâns
ochii lor s-au închis peste noi
cu un semn
nepătruns

azi s-au spart două trupuri de cer
braţul ros de adânc
cade-n lumea de jos
mângâiat
blestemat
de femeia din os

fără sorţi
de răspuns
încă-mi car trupu-n gând
fără ochi
întrebând
ies în lume râzând

Din turmă lupul sur o oaie au răpit.
În codru s-au ascuns
Şi pe mâncat s-au pus.
Iar şoarecul au mirosit
Aproape de mâncare;

Din borticica lui cu pază au ieşit,
S-au furişat prin frunzişoare,
Şi tocmai de sub lup furând o fărmătură,
Ţuşti! iute-n crăpătură.
Iar lupul au pornit un răcnet foarte mare,
Urlând: “Săriţi! Tâlharii!”

Asemenea s-au întâmplat
În târg o întâmplare:

De la jăcuitor tălharii au furat
O pungă cu parale,
Iar el la ceastie îndat-au reclamat.

Printre valuri care plâng,
Şi sub bolţi întunecate,
Şiruri de-astre înceţate
Felinare se răsfrâng.

Pe tot ţărmul drept şi stâng,
Iad, urlând de răutate,
Pe când valuri care plâng
Curg sub bolţi întunecate.

Chiar din zări mai depărtate,
Deznădejdi, ce nu se-nfrâng,
În grozav vârtej se strâng
Zbuciumând tot mai turbate,
Printre valuri care plâng.

Desprins din stemă parcă, spre depărtări senine,
Un corb bătrân şi-ntinde puternic negrul zbor,
Şi-n liniştea adâncă, din când în când uşor,
Din ulmi cad frunze moarte rotind în clipe line.

Dar, ca odinioară, de ce azi nu mai vine
Domniţa să privească, din ‘naltul foişor,
Cum soarele-asfinţeşte, împurpurând de dor
Zăvoaiele umbroase de-o tristă vrajă pline,

Când se oglindă-n ape murindele văpăi,
Şi blând văzduhul cerne cenuşă peste văi –
De ce nu mai răsare zâmbind în faptul serii?

– Nu, căci de mult ea doarme în ruinatul schit
De taină-îmbălsămată şi florile uitării
Îi troienescc posace mormântul părăsit.

(1912)