A căzut cerul din ochii tăi
Şi s-a fărîmiţat.
A căzut de pe faţa ta soarele
Şi-a îngheţat.
Încremenit e vîntul cel răcoros
Fără harnicele tale mîini.
Căutîndu-te pe tine,
S-au tăinuit izvoarele-n ţărîni.
Ca un pom doborît
Însuşi graiul
Parcă se aude căzînd.
Doamne, atît de singur,
Atît de singur
N-am fost nicicînd!

Tic-tac-tic imi suna ceasul
Masurindu-mi viata-n clipe ,
Plin de viata imi e glasul
Ca bataia de aripe .
Ascultind cum bate ora
Miezului tirziu de noapte ,
Glasul lui imi pare tunet
Si ma ia cu frig in spate ,
Dar in ora de amiaza
Cind lumina straluceste ,
Sunetu-i e viata treaza ,
Parca-l simt cum imi zimbeste .
Zi sau noapte , iarna , vara ,
Timpul curge-n matca lui ,
Nici nu-i pasa ca-l masoara
Tic-tac-tic al ceasului .

In orasul nostru putrezit in ceata
Unde toata ziua canta catirinci,
Au murit cinci oameni intr-o dimineata
Si i-au dus la groapa, morti, pe catesicinci.
Dupa-aceea altii s-au pornit sa moara,
Care mai de care, cate doi pe ceas.
Din locuitorii vii odinioara
Nu se stie bine cati au mai ramas.
Dar asa se-ntampla regulat cand ploua,
Moare ici o baba, dincolo un domn.
Ceilalti il ingroapa pe la ceasul doua,
Ca sa nu-l trezeasca linistea din somn.
Merge-ncet cortegiul funerar prin ploaie,
Nimenea nu-l roaga sa mai stea un pic.
Si pe strada lunga trec trasuri, tramvaie,
Rudele, spasite, calca dupa dric.
Ceilalti, pe de laturi, toti isi vad de treaba,
Unul la catedra, altul la proces.
Rareori din treacat se opreste-o baba,
Si pe urma pleaca dupa interes.Doar in deal, departe, la Eternitate,
S-a pornit un clopot ca sa-i indispuna…
Bate-a deznadejde si-a pustietate,
I-auzi cum mai bate,
I-auzi cum mai suna…
Ca un glas de moarte singur in furtuna,
Suna lung sa spuna zarii-ndepartate
C-a uitat, pesemne, ce-a avut sa-i spuna…
I-auzi cum mai suna,
I-auzi cum mai bate…
Dar nu se opreste nimeni sa-l auda,
Si la noapte, targul, inca populat,
O sa-si duca-n spate atmosfera uda,
Ca si cum nimica nu s-ar fi-ntamplat!
Ca si cum nimica nu s-ar fi-ntamplat…

„Ce bine au să meargă trebile în pădure,
Pe împăratul tigru cînd îl vom răsturna
Şi noi vom guverna —
Zicea unei vulpi ursul — c-oricine o să jure
Că nu s-a pomenit
Un timp mai fericit.“
— „Şi-n ce o să stea oare
Binele acest mare?“
Îl întrebă.
„În toate,
Mai ales în dreptate:
Abuzul, tîlhăria avem să le stîrpim,
Şi legea criminală s-o îmbunătăţim;
Căci pe vinovaţi tigrul întîi îi judeca
Ş-apoi îi sugruma.“
— „Dar voi ce-o să le faceţi?“
— „Noi o să-i sugrumăm
Ş-apoi să-i judecăm.“

Cutare sau cutare,
Care se cred în stare
Lumea a guverna,
Daca din întîmplare
Ar face încercare,
Tot astfel ar urma.

(„Patria“, 1855)

În văile Ierusalimului, la unul,
Păios de raze, pământiu la piele:
Un spic de-argint, în stânga lui, Crăciunul,
Rusalii ard în dreapta-i cu inele.

Pe acest lemn ce-aş vrea să curăţ, nu e
Unghi ocolit de praf, icoană veche!
Văd praful – rouă, rănile – tămâie?
– Sfânt alterat, neutru, nepereche.

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

Adio, Napoli, cetate
De creaturi încântătoare
Cu gene lungi, catifelate,
Cu sufletele însetate
De zgomot şi de soare.
E scris să-ţi închinăm şi ţie
Acest netrebnic de cuvânt,
Oraş de vis şi nebunie
Cum n-a fost şi n-o să mai fie
Un altul pe pământ.
Încins cu viţă drept cunună,
Cu gânduri calde şi senin,
Închin amorului, la lună,
Ca un păgân din vremea bună,
Paharul meu cu vin.
Adio dar, rămâi cu bine
În visul tău de dimineaţă
Fii pururea făr-de suspine,
Precum e drept şi se cuvine
Cui crede în viaţă.

(1899)

This life is a lost boon if you
Don’t live it as you wanted to!
Much would a warlike, ruthless foe
Enslave us all! Our birth, we know,
Was woe enough; would you get through
Another dreadful woe?

Death, even for a godlike scion,
Is a hard law, as hard as iron!
It is all one to breathe one’s last
A lad or an old man bypast,
But not the same to die a lion
Or a poor dog chained fast.

What if you fight in the first line,
What if by great exploits you shine?
A grumbler cannot better be
Than those who fear to fight and flee!
To murmur is to have no spine
And make a bootless plea!

Like dead men, cowards will keep still!
The living – let them laugh at will!
The really good ones laugh and die.
Hold, therefore, heroes, your brows high
And let your lusty cheering fill
Both hell and earth and sky!

Blood may in floods and torrents flow,
The arm assail with spear and blow,
When the fierce enemies are dead!
Well, you may think yourself Godhead,
When you but laugh at what the foe
Does more than all else dread.

They’re Romans, we know that. So what?
Where they not Romans but our god,
Zamolxes, with his creatures, still
We would, sure, ask them what they will –
They won’t get of our land a jot:
They have their skies to fill!

Now, men, to sword and shield and horn!
‘Twas bad enough that we were born;
But he is free to go whose fright
Makes him too dastardly to fight,
And if there is someone foresworn,
Let him avoid our sight!

What I have told you is enow!
You swore on shields your oath of love
For Dacia! Might resides in you
And in the gods! But, heroes, know
That they, the gods, are far above,
Our foes – at a stone’s throw!

În odaie linişte. Linişte şi-un miros! Pe poliţa din dreapta, pe o farfurie, stă uitată o bucată de caşcaval. Mirosul de brânză proaspătă a străbătut până la cel mai îngust colţişor al casei. Şi din gaura lui, din gaura de după sobă, şoricelul nu-şi mai găseşte locul. Parcă-l trage cineva de mustaţă afară. Să iasă, să nu iasă? Mai bine să se astâmpere. Să se astâmpere uşor de zis; dar caşcavalul? Vezi, asta-i asta: caşcavalul. Să-nchidă ochii. I-a închis. Prostul! Dar ce, cu ochii miroase? Şi brânza-i proaspătă. Mai mâncase aşa bunătate acum vreun an. Dar parcă nu-l momise într-atâta ca acesta de acum. Să încerce. Face câţiva paşi, mărunţi, până-n marginea ascunzătorii lui. Măcar s-o vadă. Unde o fi? De unde-l vrăjeşte, din ce colţ îl pofteşte cu atâta stăruinţă la dânsa? A! Uite-o colo pe farfurie. Dacă-ar îndrăzni! Dar cum? Să meargă mai întâi pe lângă perete până la divan. Aşa, bun! Pe urmă… Pe urmă pe unde s-o ia? Pe lângă dulap? Nu. Pe după jilţul cela? Nici aşa. Atunci? Păi, lucrul cel mai bun e să se suie de-a dreptul pe perdea şi de acolo să treacă pe marginea lăvicerului din perete până la poliţă. Şi-odată la caşcaval, lasă, n-are el nevoie să-l înveţe alţii ce să facă cu dânsul… Dar motanul? E-hei! La dânsul nu se prea gândise. Şi, doamne, mulţi fiori i-a mai vârât în oase motanul cela. Dar poate nu era în odaie! Ha! Nu era? Orişicum, să mai aştepte puţin, să vază, nu se mişcă nimeni, nu-l pândeşte cineva?
Cum să nu-l pândească! Dar de când aşteaptă motanul prilejul să puie laba pe bietul şoricuţ. Dacă nu mâncase el caşcavalul, căci mirosul cela îi zbârlise şi lui mustăţilor, păi nu-l mâncase tocmai pentru asta; să-l momească pe lacomul din gaură. Cu botul adulmecând, cu ochii galbeni şi lucioşi ca sticla, cu mustăţile întoarse, subţiri şi ascuţite ca oasele de peşte, stă neclintit, după perna de pe divan, şi aşteaptă. L-a zărit. Uite-l, îi vede mărgelele ochilor. Iese? Iese oare? Da, da! Aşa, încă un pas, înca unul, doi, aşaa!
Dintr-o săritură a fost cu laba deasupra lui.
Bietul şoricuţ n-avusese vreme nici să treacă dincolo de sobă. Îl apasă puţin cu unghiile, apoi, repede, îl ia între labele dinainte, îl strănge, de drag ce-i, îl răsuceşte în aer şi-l lasă ameţit pe podele. Şi-l priveşte gândind: “Caşcaval ţi-a trebuit? Poftim caşcaval! Doamne! Ce bun o să-mi pară mie după ce te-oi crănţăni”. Dar mai întâi să se mai joace puţin cu dânsul.
Îl pune pe picioare, îl lasă să se dezmeticească, să-ncerce să fugă, şi iar vrea să-l prindă în cleştele labelor. Dar ce se-aude? Un dupăit grăbit în sală. Vai, e Corbici, câinele! Nu-i vreme de pierdut! Din două sărituri, motanul e în ocniţa sobei, iar şoarecele, mirat că scapă, zăpăcit, cum poate, o şterge în gaura lui.
Corbici vine, nebun ca-ntotdeauna; în mijlocul odăii se opreşte, adulmecă lacom mirosul de caşcaval, apoi, zărind motanul, se repede şi latră cu cu înverşunare. Ar sări în ocniţă dar e prea sus. Se sprijină pe labele de dinainte, tremură, cască, de neliniştit ce-i, mârâie şi latră. Apoi tace şi cu ochii aţintiţi la motan aşteaptă să coboare. Numai uneori întoarce capul spre poliţa de unde brânza parcă-l ademeneşte. Şi astfel, câteştrei duşmanii: şoarecele în gaură, motanul în ocniţă şi câinele în mijlocul odăii, se pândesc munciţi de acelaşi gând.
Dar paşi apăsaţi cutremură sala. Ce! Stăpânul! Repede atunci motanul se înghesuieşte şi mai în fund, iar câinele o şterge sub divan; numai şoarecele, mic cum era, rămâne la locul lui. Stăpânul intră, obosit de muncă, îşi aruncă pălăria pe un scaun, apoi, mirosind, i se face foame; se-ndreaptă spre poliţă, ia felia de caşcaval, taie o bucată de pâine şi muşcând, când dintr-una când dintr-alta, mănâncă din plin cu poftă.
Şi din trei părţi, trei perechi de ochi îl urmăresc cu pizmă.