Sub fosforescenţa sumbră
A unui vechi candelabru,
Iată un schelet, o umbră,
Este bardul cel macabru.

Ceasul bate miez de noapte,
Şi din negre galerii
Se arată-n triste şoapte
Ai macabrului copii,

Şi s-aude ca de clopot
Un glas surd şi subteran
Resunând funebru-n ropot:
Leg an d-an, leg an van d-an!

Iar la jalnicul lor cântec,
Glas adânc, lugubre lire,
Din nou naşte ca din pântec
Şi începe să se-nspire.

Harfa lui macabră-nstrună
Şi toţi morţii se deşteaptă,
Iar băieţii împreună
Stau uimiţi, de-i vis ori faptă.

O sublimă-mprovizare
Cu accent suprauman:
„Unde-i vremea noastră oare?
Leg an d-an, leg an van d-an!

Am ajuns acum eu, bardul
Simbolist al omenirii,
Să mă uite bulevardul
În caverna părăsirii!

Cincinate! Cincinate!
Şi tu, Mirceo! Dus ni-i vacul!
Unde flori au fost rimate
Răsărit-a azi spanacul!

Căci învins-aBalamucul –
Fiica Romei e nebună! –
Şi Maimuţa şi Ciubucul
Şi-au dat mâna împreună!

Dar veni-va timpul
Gropii mele să se-nchine:
Ţara va deshide-Olimpul
Ca să intru eu cu mine!!”

Oh, amurguri violete…

Vine
Iarna cu plânsori de piculine…

Peste parcul părăsit
Cad regrete
Si un negru croncănit…

Vesnicie,
Enervare…
Din fanfare funerare
Toamna sună, agonie…

Vânt de gheată s-a pornit,
Iar sub crengile schelete,
Hohot de smintit.

Nici o urmă despre tine,
– Vine, nu vine…

Oh, amurguri violete…

De mult negru mă albisem
De mult soare mă-nnoptasem
De mult viu mă mult murisem
Din visare mă aflasem
Vino tu cu tine toată
Ca să-ntruchipăm o roată
Vino tu fără de tine
Ca să fiu cu mine, mine
O răsai, răsai, răsai
Pe infernul meu, un rai
O rămâi, rămâi, rămâi
Palma bate-mi-o în cui
Pe crucea de carne
Când lumea adoarme.

Nu-mi măsur bine versul? Ce? Cum? Auzi acolo!
Dar ritmu-mi curge-n vine! şi rima? je m’en moque
Nici pot gândi aminteri! Mi-e tată bun Apolo!
Vrei strălucită probă? Iat-un sonet ad-hoc.

Nu sunt corist! Sunt maistru-n recitativ şi solo !
Băcane, râzi ca prostul şi nu m-asculţi de loc…
Ei da! nu-mi plac nici mie măslinile de Volo!
Ironic sunt — am ace pentr-ori-şi-ce cojoc.

Băcan stupid! Te fulger!… Inspiră-mă, Erato,
Dă-mi aspră vină pentru sonetu-mi ab-irato —
Să-l sfarăm cu prestigiul divinei poezii:

Tu? imbecil nemernic! Tu să mă iei la vale?
La scârnava-ţi tarabă zic un aeternum vale…
Eu? Eu am rima justă —tu? False terezii!

(Sonet parnasian.
Tipărită în Moftul Român, 28 Octombrie 1901, retipărită în Calendarul Moftul Român 1902 pag. 42.)

• A cui e vina ?
• Dorinţa
• Fracul meu
• Revederea

Tout d’abord tu serres tes épaules
ensuite tu t’élèves sur la pointe des pieds
tu fermes les yeux
et te bouches les oreilles.
Tu te dis à toi-même:
maintenant, je vais voler.
Après quoi, tu dis:
je vole et c’est juste cela le vol.

Tu serres les épaules
à la manière des rivières qui se rassemblent dans un seul fleuve.
Tu fermes les yeux
pareillement aux nuages qui encerclent le champ.
Tu te hausses sur la pointe des pieds
telle la pyramide qui s’élève sur le sable.
Tu renonces complètement à l’ouie
l’ouïe de tout un siècle
ensuite tu te dis à toi-même:
maintenant, je volerai
dès ma naissance jusqu’à la mort.
Après quoi tu te dis encore:
je vole –
et c’est bien cela le temps.
Tu rassembles tes rivières
pareillement à tes épaules
tu t’élèves sur le bêlement des chèvres
et dis: Nevermore
et tout de suite après: froufrou – flûte!
tu bats des ailes de quelqu’un d’autre,
et ensuite
tu deviens ce quelqu’un d’autre
et celui-là sera
à jamais ce quelqu’un d’autre.

Aşa este, frate:
Rîul cel mic
Cînd se varsă
În cel mare,
Îşi pierde numele.
La Pererita şi Criva se vede
Cîte-un păstor mai bătrîn
Strigînd desperat
Prutului nostru:
„Unde alergi, omule?!“
Ciobani tinerei
Se uită în fluier
Ca în traista cea goală.
Ceaţă pe vale,
Ceaţă în creieri.
Iar noi mai cîntăm.

Efebul cu ochi palizi, flori mistice de-o clipă,
Năluca argintie din bruma unui vis,
A fost în scurta-i viaţă o muzică ce-n pripă,
Plângând pe-un flaut magic, se duse în abis.

Luntraşul cu chip palid i-a stat sinistru-n cale,
Lăsându-mă pe ţărmuri să plâng rătăcitor,
Şi mult timp mângâiere n-a fost pentru-a mea jale,
Dar traiul e un balsam, şi omul, uitător.

Şi totuşi, floarea clipei, chiar astăzi câteodată,
Efebul din Novara cu ochii de mister,
Reurcă din adâncuri, lumină sidefată,
Ca luna oglindită de mare şi de cer.

La ţărm îl readuce luntraşul fără milă…
Îl smulg ca printr-un farmec de-al morţii adăpost,
Tot nalt, tot zvelt, tot tânăr — plăpând ca o zambilă
Şi-n repedea lui umbră mă văd precum am fost.

La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe…

Pe boltă, sus, e mai aprins,
La noi, bătrânul soare,
De când pe plaiurile noastre
Nu pentru noi răsare…
La noi de jale povestesc
A codrilor desişuri,
Şi jale duce Murăşul,
Şi duc tustrele Crişuri.

La noi nevestele plângând
Sporesc pe fus fuiorul,
Şi-mbrăţişându-şi jalea plâng
Şi tata, şi feciorul.
Sub cerul nostru-nduioşat
E mai domoală hora,
Căci cântecele noastre plâng
În ochii tuturora.

Şi fluturii sunt mai sfioşi
Când zboară-n zări albastre,
Doar roua de pe trandafiri
E lacrimi de-ale noastre.
Iar codrii ce-nfrăţiţi cu noi
Îşi înfioară sânul
Spun că din lacrimi e-mpletit
Şi Oltul, biet, bătrânul…

Avem un vis neîmplinit,
Copil al suferinţii,
De jalea lui ne-am răposat
Şi moşii, şi părinţii…
Din vremi uitate, de demult,
Gemând de grele patimi,
Deşertăciunea unui vis
Noi o stropim cu lacrimi…

(1905)