Tout d’abord tu serres tes épaules
ensuite tu t’élèves sur la pointe des pieds
tu fermes les yeux
et te bouches les oreilles.
Tu te dis à toi-même:
maintenant, je vais voler.
Après quoi, tu dis:
je vole et c’est juste cela le vol.

Tu serres les épaules
à la manière des rivières qui se rassemblent dans un seul fleuve.
Tu fermes les yeux
pareillement aux nuages qui encerclent le champ.
Tu te hausses sur la pointe des pieds
telle la pyramide qui s’élève sur le sable.
Tu renonces complètement à l’ouie
l’ouïe de tout un siècle
ensuite tu te dis à toi-même:
maintenant, je volerai
dès ma naissance jusqu’à la mort.
Après quoi tu te dis encore:
je vole –
et c’est bien cela le temps.
Tu rassembles tes rivières
pareillement à tes épaules
tu t’élèves sur le bêlement des chèvres
et dis: Nevermore
et tout de suite après: froufrou – flûte!
tu bats des ailes de quelqu’un d’autre,
et ensuite
tu deviens ce quelqu’un d’autre
et celui-là sera
à jamais ce quelqu’un d’autre.

Aşa este, frate:
Rîul cel mic
Cînd se varsă
În cel mare,
Îşi pierde numele.
La Pererita şi Criva se vede
Cîte-un păstor mai bătrîn
Strigînd desperat
Prutului nostru:
„Unde alergi, omule?!“
Ciobani tinerei
Se uită în fluier
Ca în traista cea goală.
Ceaţă pe vale,
Ceaţă în creieri.
Iar noi mai cîntăm.

Efebul cu ochi palizi, flori mistice de-o clipă,
Năluca argintie din bruma unui vis,
A fost în scurta-i viaţă o muzică ce-n pripă,
Plângând pe-un flaut magic, se duse în abis.

Luntraşul cu chip palid i-a stat sinistru-n cale,
Lăsându-mă pe ţărmuri să plâng rătăcitor,
Şi mult timp mângâiere n-a fost pentru-a mea jale,
Dar traiul e un balsam, şi omul, uitător.

Şi totuşi, floarea clipei, chiar astăzi câteodată,
Efebul din Novara cu ochii de mister,
Reurcă din adâncuri, lumină sidefată,
Ca luna oglindită de mare şi de cer.

La ţărm îl readuce luntraşul fără milă…
Îl smulg ca printr-un farmec de-al morţii adăpost,
Tot nalt, tot zvelt, tot tânăr — plăpând ca o zambilă
Şi-n repedea lui umbră mă văd precum am fost.

La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe…

Pe boltă, sus, e mai aprins,
La noi, bătrânul soare,
De când pe plaiurile noastre
Nu pentru noi răsare…
La noi de jale povestesc
A codrilor desişuri,
Şi jale duce Murăşul,
Şi duc tustrele Crişuri.

La noi nevestele plângând
Sporesc pe fus fuiorul,
Şi-mbrăţişându-şi jalea plâng
Şi tata, şi feciorul.
Sub cerul nostru-nduioşat
E mai domoală hora,
Căci cântecele noastre plâng
În ochii tuturora.

Şi fluturii sunt mai sfioşi
Când zboară-n zări albastre,
Doar roua de pe trandafiri
E lacrimi de-ale noastre.
Iar codrii ce-nfrăţiţi cu noi
Îşi înfioară sânul
Spun că din lacrimi e-mpletit
Şi Oltul, biet, bătrânul…

Avem un vis neîmplinit,
Copil al suferinţii,
De jalea lui ne-am răposat
Şi moşii, şi părinţii…
Din vremi uitate, de demult,
Gemând de grele patimi,
Deşertăciunea unui vis
Noi o stropim cu lacrimi…

(1905)

Nevrednica sunt, Doamne, milostivirii Tale
Si Ti-as cersi iertare, dar nu stiu cum sa–cer;
Ci Tu pricepi cuvantul din mute osanale
Si talcul rugaciunii de lacrimi si taceri.
Imi stiu faradelegea: gresita sunt, Stapane,
Prea mult am stat cu ochii plecati, catand in lut,
Prea multe griji avut-am de zilele de mane
Si n-am iertat, cand rana in suflet m-a durut.
Ti-am prea iubit faptura, de Te-am uitat pre Tine,
Si cantecul taranei l-am ascultat prea mult,
Am irosit comoara de armonii divine
Si glasul cel de taina eu n-am vrut sa-l ascult.
Mi-am impletit cantare din grele flori de tina,
Am indragit mirosul de verde si de crud,
Am prea iubit amurgul, cu zarea-i de lumina
Si turma de caprite, cu botul mic si ud.
Mi-am impletit cantarea din flore de matasa,
Am indragit mirosul de miere si de tei,
Am prea iubit podoaba si haina de mireasa,
In zambetul campiei, mijind sub pasii mei.
Nevrednica sunt, Doamne, milostivirii Tale,
Caci n-am sporit talantul, pe care mi l-ai dat,
Ci ca un rob c, amirosit in cale
Multimea milei Tale si darul Tau bogat.
Acum, cutremurata de taina Cinei sfinte,
Stau, Doamne, inainte-Ti, in goliciunea mea,
M-apasa greu pe umeri aducerile-aminte
De patimile firii, de toata pofta rea.
Din gand smerit primeste, Iisuse, rugaciunea,
Hraneste-ma pe mine cu har imbelsugat,
Adapa-ma cu mila, imbraca-mi goliciunea
Cu raza de sfintenie din chipul Tau curat.
Sa nu ma lasi, Preabune, sa plec nemangaiata,
Caci imi cunosc pacatul si taina Ta o stiu
Strig catre Tine, Doamne, din inima plecata,
Sa nu ma lepezi astazi, ci lasa-ma sa viu.
Sfinteste-ma, Iisuse, si taina mi-o arata,
Pogoara-n minte harul prin ungerea cu mir,
Si fa sa nu ma arda vapaie-nfricosata,
Cand buza mea de tina sorbi-va din Potir.

Am obosit să mă nasc din idee,
Am obosit să nu mor –
Mi-am ales o frunză,
Iată din ea mă voi naşte,
După chipul şi asemănarea ei, uşor
Seva răcoroasă o să mă pătrunză
Şi nervurile îmi vor fi fragede moaşte;
De la ea o să învăţ să tremur, să cresc,
Şi de durere să mă fac strălucitoare;
Apoi să mă desprind de pe ram
Ca un cuvânt de pe buze.
În felul acela copilăresc
În care
Se moare
La frunze.

In strainatate-mi, pamantean in lacrimi,
stau de veghe langa vatra mea de patimi.
Suflet prabusit in huma ca in perne –
¬nici o veste – de odihna nu-mi asterne.

Nu cu ochii mai privesc – hotar – poiana.
Cat in preajma, pretutindeni, printr-o rana.
Iscodesc prin vai, prin larga-mparatie,
vreo faptura de mai este – sa ma stie.

Chem spre miazazi si noapte, n-am raspuns.
Sa ard singur, orice zare sa ma-nfranga
ursitoarele-nceputului m-au uns

si, tanjind, sa-mi scape clipa cand o stea
sare, ca spre-o alta lume, sa se stanga
si sa-nvie-n picurul din geana mea.

Pământ impadurit, ne revedem
Din ce în ce mai rar langa izvoare,
Dar spune-mi, nu iti sunt la fel de dragi
Salbaticele pasari calatoare?
Peste straine asezari lumesti
Duc cate-un fulg de-al tau, un cânt din tine,
Si mor cu tine-n inimile lor
Când le frang zborul gloantele haine.
Eu n-am să uit c-aici am ras intai,
Ca am strigat intaia-njuratura,
Ca am gustat din scorburi faguri dulci
Ori gustul lacrimii sarate-n gura.
Stangaci, iubind aici intaia oara,
Ti-am spus, când nu-i spusesem inca ei…
Tu mi-ai vegheat incovoiat asupra-mi
Intaii sovaielnici pasi ai mei.

Copiii cresc si unii se despart
De cei ce le-au dat viata din iubire.
Plecarile din tine-n alte lumi
Să nu le iei nicicand drept despartire.
Când eu gresesc ori mă stropesc noroaie,
Mă chemi si eu la tine vin tiptil,
Si-n fosnetul luminii din frunzisuri
Mă faci din nou nevinovat copil.

Opreşte-mă!…
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
În clipa-n care îţi sărută gura
Îţi soarbe lacomă şi respirarea
Cu care-ţi prelungeşti caricatura
Pe care bunul Dumnezeu
Ţi-a creionat-o după chipul său –
Aşa cum i-a dictat-o inspirarea!…

Opreşte-mă!…
Nu mă lăsa
Se te sărut,
Căci gura mea
E gura care nu sărută
Decât cu sărutarea mută
A celor ce,-mpăcaţi cu cele sfinte,
Pornesc cu tălpile-nainte
Şi-n gură cu câte o floare,
Culeasă-anume pentru cine moare!…

Opreşte-mă!…
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
Sărută fără… “va urma”.

Iar mâine-n zori când voi pleca,
În gura mea
Cu respirarea ta,
Nu-ţi voi lăsa – drept amintire –
Decât portretul meu pe poartă,
O zi de doliu-n calendar,
Nota de plată la dricar
Şi… “Veşnica ta pomenire”
Pe fundul celor opt pahare
De ţuică fiartă,
Golite după-nmormântare
De cei opt ciocli ce-ţi purtară
Coşciugul în spinare.

Opreşte-mă!…
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
N-a sărutat decât aşa
Cum a vrut Ea…

Şi tot aşa va săruta mereu,
Fiindcă – fatal – nu sărut Eu,
Sărută numai Gura mea…