Am iubit urite dar destepte
si frumoase fără capatii,
n-am avut inbirea cea dintii
n-a avut rabdare să m-astepte.

Ingerul ca unghia intoarsa
mi-a crescut în carne dimpotriva,
mi-ati adus la nastere coliva
si la groapa dric cu cioc de barza.

Zilele bolesc pe-aici ca anii,
anii – zilieri trecuti prin ferma.
Va uitarati cu binoclu-n sperma
cum vislesc stramosii mei, tiganii.

Haida-de! De-a lungul si de-a latul
m-ati vinat când nu eram acasa.
Chiar si-acum când stau intins pe masa
eu sositul rid de eu plecatul.

Urându-i-se singur în stihii,
A vrut şi Dumnezeu să aibă-n cer copii
Şi s-a gândit din ce să-i facă,
Din borangic, argint sau promoroacă,
Frumoşi, cinstiţi, nevinovaţi.
Se puse-aşezământul dintre fraţi.

Dar i-a ieşit cam somnoros şi cam
Trândav şi nărăvaş strămoşul meu
Adam;
Că l-a făcut, cum am aflat,
Cu praf şi niţeluş scuipat;
Ca să încerce dacă un altoi
De stea putea să prindă pe noroi,
Că, de urât, scuipând în patru zări,
Stingher,
Făcuse şi luminile din cer.

Dar iată că l-a nimerit,
Din pricina aluatului, greşit,
Şi că Adam, întâiul fiu
Al Domnului, ieşise, parcă, şi zbanghiu.
Nu-i vorbă, nici o poză nu ne-nvaţă
Cum ar fi fost omul dintâi la faţă.

Nici unda lacului nu l-a păstrat,
În care se-oglindea la scăpătat.
Puterea lui dumnezeiască,
Dormind mereu, căta să-l mai trezească;
I-a rupt un os din coaste, ceva,
Şi-a zămislit-o şi pe Eva.

Mai poţi căsca de lene, iarăşi,
Când ai o soră şi-un tovarăş?
S-au luat de mâini şi-au cutreierat
Grădina toată-n lung şi-n lat.

Să nu te miri că, şovăind şi mici,
Li se julea şi nasul prin urzici.

Un vulpoi coprins de boală,
La putere foarte prost,
Însă învăţat în şcoală,
Logica ştiind de rost,
Făcu plan ca să vorbească
Şi să predice-n pustii;
Se silea să dovedească,
C-un stil dulce, vorbe mii,
Că cu o simplicitate
Şi cu traiul cel cinstit,
Cu năravuri lăudate,
E oricine fericit;
C-astă lume desfrînată
Totdauna ne-amăgeşte,
Fără a ne da vrodată
Cîte ne făgăduieşte.
Dar la buna-i predicare
Nimini nu da ascultare.
Cîţiva şoarici, cerbi de munte
Veneau rar să o asculte;
Însă ei în depărtare,
Neavînd nicidecum stare
Fără cinste sau favor,
Nu putea da-ncredinţare,
Slavă astui orator.
Aşa el schimbă vorbirea,
Defăimă năpăstuirea,
Pe urşi, tigri, lei, pardoşi,
Arătînd a lor turbare
Şi a sîngelui vărsare,
Şi că sînt nesăţioşi.
Atunci cerbi, ciutele toate
Ascultau întru mirare,
Şi în lacrimi cufundate
Plecau de la adunare.
Vulpea-şi făcu mare nume;
Un leu foarte cu credinţă,
Domn p-acea parte de lume,
Să o vază-avu dorinţă:
Deci şi ea cu bucurie
La palat grăbi să vie,
Unde ajungînd vorbeşte;
Tonul ei înmărmureşte
P-ai pădurilor tirani:
Cu putere ea descrie
Slaba nevinovăţie,
Pradă acestor duşmani,
Cufundată în durere,
Cerînd la-nalta putere
Asupră-le ajutor.
Curtezanii în mirare
Ascultau cu supărare,
Căci aşa vrea prinţul lor,
Care plin de bucurie
La palat pofti să vie
Vulpea în acel minut.
„Ce-ai vorbit, îi zise,-mi place,
Căci prin tine mi se face
Adevărul cunoscut;
Însă pentru osteneală,
Spune fără de sfială,
Ce vrei? slujbă, rang sau bani?“
Oratorul zise-ndată:
„Prinţule, în loc de plată,
Aş pofti cîţiva curcani.“

(Ed. 1832)

Trec zilele cu sacii grei in spate,
Ca niste cersetoare alungate,

Din casa-n casa si din poparta-n poarta,
Pe ulita vietii cea desarta.

Cu talpile ranite, zdrenturoase,
Sunt numai piei intinse peste oase.

Zadarnic tot intind causul mainii,
Le-ntampina si le petrec doar cainii.

Cate-un copil pitit pe dupa usa
Le-azvarle-n poala pietre si cenusa.

Trec zilele ca niste cersetoare,
Bureaza des si nu-i un pic de soare.

Si ele bat flamande la zaplazuri,
Dar nimeni nu le-ntreaba de necazuri.

Asteapta lung, dar roate, nu se-ndura
Sa plece iarasi far-o-mbucatura.

Tarziu, cand toti cineaza pentru seara,
Pornesc tarasi si ies din sat afara;

Acolo e o casa-n drum, pustie,
Fara de gard, cu geamuri de hartie.

Nu-s usi, nu-i foc, dar ele dau de bine,
Si intra sa se culce-ntre ruine.

Si-adorm, asa, lihnite, despuiate,
Ca le gasesti a doua zi-nghetate.

Albastră era noaptea şi fragedă natura,
În cer plutea răzleaţă o pulbere opal,
Dar valuri îndârjite urca în mine ura,
Domnea Satan în mine, magnific înger pal.

Erau muiate-n aur abisurile-albastre,
Safire luminoase eliptic gravitau,
Clipeau diamantate oştirile de astre
Şi-n pace să reintre zadarnic căutau.

Şi valuri îndârjite urca în mine ura,
Domnea Satan în mine, magnific înger pal…
Albastră era noaptea şi fragedă natura,
Şi-n cer plutea răzleaţă o pulbere opal.

Ah! viaţa pentru mine,
Scump înger! fără tine
Nu are nici un bine,
Nu are nici un dar.
În cer fie lumină,
Sau nori, sau noapte lină,
Sufletul meu suspină,
Suspină cu amar!

Oricare nălucire
L-a omului simţire
Aduce-nsufleţire
Cu glasu-i încântat,
Se pierde-n neagra ceaţă
Ce-ntunecă-a mea viaţă
Şi glasu-i se îngheaţă
De mine depărtat.

Acum cerul zâmbeşte,
Natura-ntinereşte
Şi tot care trăieşte
Se simte fericit;
Dar mie ceru-mi pare
Cuprins de-ntunecare;
Văd lumea-n întristare
Ca sufletu-mi cernit!

Zadarnic cat plăcere,
Zadarnic mângâiere,
S-alin a mea durere,
Să curm al meu suspin.
Trecuta fericire
Izvor e de jelire,
Şi dulcea-i suvenire
Hrăneşte jalea-n sân!

O, valuri mari de spume!
Purtaţi-mă prin lume
Ca frunza fără nume
Ce o plutiţi uşor,
Şi m-aruncaţi din mare
Pierdut, fără suflare,
Pe malul cu uitare
Adâncului Bosfor!

Pe Marea Neagră, mai 1847

buzele tale cu surâsuri melodioase şi copilăria
cernută din oglinzile etern orgolioase ale trecutului.
sufletul meu melancolic ca o autopsie a toamnei
şi foamea aceasta nelămurită.
sărutul uitat pe o masă lângă
amăgitoarea deziluzie a iubirii
şi mângâierile înverşunate
nesupuse ca nişte voci îndepărtate
destrămate tot mai mult
sub cerul nenăscut…

Tăcut mă urc pe colină
Soarele s-a înălţat,
Câmpul se scaldă-n lumină,
Aerul e parfumat!
Văd raze, scântei şi rouă,
Petale de flori ce plouă
Şi lumea îmi pare nouă,
Fii, Doamne, glorificat!

Se pare c-o legătură
Este-ntre cer şi pământ!
Cerul nu este natură?
Natura, Dumnezeu sfânt?
El e-n făpturile sale,
Tot omul şi-l află-n cale
De plângi, el plânge cu jale,
De cânţi, al lui e-al tău cânt!

Pământul de-l stăpâneşte,
Este că-l stăpânim!
Crima de-o pedepseşte,
Este c-o pedepsim!…
Din univers se compune,
Totul la Tot se supune.

Şi iarba care se-nclină,
Şi astrul luminător,
Şi vântul care suspină,
Şi râul tânguitor!
Şi stelele nenumărate
Cu lumile nemăsurate,
Şi florile care-nfloresc
Pe văile care rodesc!
Şi nu e-mpărat sau rege
Afară dintr-astă lege!

Unii i-au zis Raţiune,
Făcându-şi iluziune;
Alţii-n materie-l pun;
Mulţi după plac îl compun!
Dar eu, care-l simt în mine,
Dar El, care-mi curge-n vine,
Creieru-mi care-l conţine
Îmi strigă cu toţi împreună
Este oriunde voieşti
Pe buzele noastre s-adună!…

Cugeţi prin el şi trăieşti!…
În inima noastră palpită,
În craniul nostru s-agită!
Este şi-n noi, şi-n natură,
Este şi-n orice făptură!
Materie, Verb, Idee,
Stau în trăsura de unire,
Şi Trinitatea se-ncheie
Cu vorba: dumnezeire!

în cochilia orologiului secunde şi frustrări
deziluzii şi vise înfricoşate.
viitorul aşteaptă acolo cuminte
să ne spună ce vom face ce vom simţi
dincolo de perfecţiunea clipei de acum
părăsiţi de gesturile noastre obişnuite
de surâsuri de amurguri de iluzii cu croială descusută.
între undele timpului revărsate peste chipurile noastre uimite.
în orologiile de spaimă şi fum trecutul aşteaptă cuminte
să ne spună
cine am fost
ce am făcut
ce am simţit
cândva.