Bătrâna stâncă

Autor : Alexandru Macedonski

Bătrâna stâncă uriaşă e neclintită de pe loc
O sapă apele să scape de ea, şi-n veci o pizmuieşte
Ţăranul prost, zicând c-ar face ogor din locul ce robeşte
C-un ceas-nainte ca s-o surpe de-ar fi să afle vreun mijloc.

Bătrâna stâncă simte gândul ce împrejurul ei rânjeşte,
Dar tace, şi când suflă crivăţ ea sfarmă viforul tăios,
Şi ocrotită valea-ntreagă dă roade spornice voios,
Pe când chiar apa care-o sapă din sânul ei se limpezeşte.

Bătrâna stâncă e zadarnic de ani luată la mijloc…
În umbra ei pasc încă mieii ş-ajung vlăstarii brazi puternici,
Şi fie-n mare sau mic număr, neputincioşi sunt cei
nemernici —
Bătrâna stâncă uriaşă e neclintită de pe loc.

Sfânt-Ion

Autor : Ion Luca Caragiale

Frunzuliţă chimionu,
Chimionu, anasonu,
Mai dă, doamne,-un Sfânt-Ionu,
Să prăznuim patraonu
Cu Jenică Arionu!
Să mai mergem la fiatru
Să văz doi jandari cât patru!

Că era mare-mbulzeală
De-mi venise ameţeală;
Că Jenică Arionu,
Pasămite-i farmazonu,
A tras la loja de sus
Şi drept în faţă ne-am pus,
La lojă de beletaj,
Unde-i mai mare blamaj!

C-apoi stam şi petreceam
Şi în lojă chef făceam,
La poliţie nici gândeam,
La poliţie, bat-o vina!
Că ea e toată pricina,
Ea cu colonel Algiu,
Ursuzu şi belaliu,
Nu i-aş mai vedea chipiu!

Că toamna când petreceam
Ş-ăl mai mare chef făceam,
Iacă-i domnu colonel
Ne pofteşte frumuşel
Să mergem la ceai cu el,
Şi la ceai şi la cafea,
La soarea cu refenea,
Şi ne-ncântă, ne descântă,
Bată-l măiculiţa sfântă!
El tot haide! noi tot ba!
Ne-a-nteţit cu dragostea;
Noi trăgeam, el ne-mpingea,
Tot aşa şi iar aşa
Pân-am ajuns în antrea.
Aici, hop! şi comisari,
Ipistaţi, sergenţi, jandari
Cu nişte chivere mari,
Măiculiţă, ce vlăjari!
Nalţi d-un stânjen fiştecare,
De jurai că sunt călare.
Noi nu vream de loc, ei: „Hai!
Hai la domnu poliţai,
Să vă trateze cu ceai,
Şi cu ceai, şi cu cafea,
La soarea cu refenea!”
Şi ne-a dus, măre, ne-a dus
Când pe jos şi când pe sus,
Şi la secţie ne-a pus
Pe saltea şi pernă moale,
De le simţ ş-acu la şale,
Şi de-acolea mai la vale,
Unde, ce să vă mai spui?
Unde-i pasă omului,
Unde-i greu voinicului,
La-nnodatul bumbului!
Dacă văzui şi văzui
C-am căzut pe mâna cui?
Pe mâna Algiului,
Ce m-apucai de făcui?
Sai din loc şi poc! şi paf!
Am făcut o lampă praf!
Şi pe urmă ce făceam?
Ca un leu mă repezeam
Şi cu pumnii dam în geam,
Şi trăgeam şi iar trăgeam
Până când mi ţi-l spărgeam.
Atuncea Algiu numa
Văzu că s-a-ngroşat gluma,
Şi cum este el şiret,
A recurs la marafet
Şi ne-a turnat la secret
Cam pe lângă cabinet;
Şi pe loc a poruncit,
Că zicea că am răcit,
Să ne tragă de năjit
Cum se trăgea mai-nainte,
Cu curea şi spirt fierbinte,
Cât lumea s-o ţinem minte
Nu-l mai ţine, doamne sfinte!
Şi cum stam noi la secret
Cam pe lângă cabinet,
Pasămite că de jos
Ne venea în sus miros;
Că unde-ncep să strănut,
Şi cu Jean să mă sărut
Şi să-i urez la mulţi ani,
Sănătate, chef şi bani,
Şi fiatru permanent
La lojă cu-abonament,
La lojă de beletaj,
nde-i mai mare blamaj.
Da’ pesemne-amoniacu
Făcu efect, lua-l-ar dracu!
Că ne trecu uluiala
Ş-am rămas doar cu zăpreala.
Şi când ne-am fost luminat,
Iacă-i vine şi Scarlat
„Ce-aţi făcut?” ne-a întrebat.
„Ce să facem! am zis noi;
Eram Ioni amândoi
Am cinstit, măre, cinstit,
Patraonu-am prăznuit,
La fiatru c-am venit,
Lojă bună c-am găsit.
Să vedem şi noi Voivodu1,
Cum l-a văzut tot norodu,
Da’ poliţaiu, nerodu,
Pasămite era beat!
Dânsul de bucluc ne-a dat.
Da’ acu dă-ne tu drumul,
Că ni s-a risipit fumul,
Şi fiatru s-a închis,
Nu mai ai nimic de zis!”
Şi atunci bietul Scarlat,
Pe loc drumul ne-a şi dat.
Da’ Orăscu ca Orăscu
Ce te faci cu mai — Orăscu2?
Cu Hăşdău şi Odobescu
Şi cu Anghel Demetrescu?

D-apoi lasă-te pe mine,
C-am să-i regulez eu bine.
Că din secţie ieşind,
Am fost doi tot la un gând,
Cum avem şi-un patraon,
1 Voievodul ţiganilor, operetă.
2 Titu Maiorescu, atunci ministru al Instrucţiunii Publice
şi al Cultelor.
Şi eu şi el tot Ion.
Sache şi cu Arion!
Şi-am strigat şi eu şi el
„Hai degrabă la Purcel!”
Ş-aci, tot la un gând iar,
Am cerut câte-un pahar,
Un pahar de turburiu
Să ne treacă de Algiu,
Ursuzu şi belaliu,
Nu i-aş mai vedea chipiu!
Să ne dregem la stomac,
Arză-l focu-amoniac!

Şi nu ştiu ce-mi vine mie
„Ad-o coală de hârtie
Ş-un condei frumos!” şi scrie!

Scriu şi scriu şi la minut
Un raport am aşternut
Contra colonelului,
Contra poliţaiului;
Ş-am să merg la minister
Cu raportul meu, să cer
Să-l scoaţă din prefectură
Că s-a dat la băutură
Şi prea face tevatură.

(27 februarie 1897, atelierele tipografiei „Epoca”)

Iarna

Autor : Nicolae Labiş

Totu-i alb în jur cât vezi
Noi podoabe pomii-ncarcă
Şi vibrează sub zăpezi
Satele-adormite parcă.
Doamna Iarna-n goană trece
În caleşti de vijelii –
Se turtesc de gemul rece
Nasuri cârne şi hazlii.
Prin odăi miroase-a pâine,
A fum cald şi amărui
Zgreapţănă la uşă-un câine
Să-şi primească partea lui…
Tata iese să mai pună
Apă şi nutreţ la vacă;
Vine nins c-un fel de brumă
Şi-n mustăţi cu promoroacă.
Iar bunicul desfăşoară
Basme pline de urgie,
Basme care te-nfioară
Despre vremuri de-odinioară,
Vremi ce-n veci n-au să mai fie.

Opera Apartinand Nicolae Labiş | | Nici un Comentariu »

Frunza de imortală

Autor : Alexandru Macedonski

Oare nu vi se întâmplă
Să visaţi pe când dormiţi
Şi nimica-n ciuda voastră
Ca să nu vă amintiţi?

Tot astfel şi alte vieţe
Poate-n lume le-am trăit,
Fără ca să ştim nimica:
Nici ce-am fost, nici ce-am simţit.

( Imortală, cuvânt făcut de Macedonski după fr. immortelle, în româneşte siminoc, plantă care-şi păstrează aspectul natural şi după ce se usucă.)

Sfioasele pădurii

Autor : Ion Bănuţă

O ! Lăcrămioarele-s sfioase,
furând din cer argintul lunii.
Şi soarele, uitând poiene,
stârnindu-şi acele minunii
cu vorbe albe şi viclene,
pădurea verde o descoase:
– De ce-ţi sunt fetele sfioase?

Pădurea tace, le ascunde,
şi astrul nici nu ştie unde.

(“În pervazul larg al serii”)

Opera Apartinand Ion Bănuţă | | Nici un Comentariu »

Versuri de dimineata

Autor : Nicolae Labiş

Poate e numai vantul,
Poate sunt numai apele,
Vanatul vant printre munti,
Apele grele vuind
Pe prunduri, sub stele.
Sora mea, dormi,
Nu mai umbla prin odai,
Nu mai atinge perdeaua

Facand-o sa tremure,
Nu-mi ameti si mai mult
Amintirile.
Sora mea doarme. Aud
Rasuf larea usoara. Si totusi
Umbla cineva prin odai,
Nevazut imi sopteste intruna
Soapte ce nu le-nteleg,
Atinge perdeaua subtire
Facand-o sa tremure
Si-mi ameteste mai mult
Amintirile.
Iat-o, patrunde prin zid,
Iat-o cu zambetul fraged
Ce fetele numai, nu mortii
Il stiu.
— Prietena, bine-ai venit!
Lasa-ma-asa sa te chem.
Eu am crescut. Mi se pare
Ca suntem de-o varsta acum.
Ce dor mi-i de palmele calde
Cu care-mi spalai chicotind
Obrazul manjit cu cirese.
Ce dor mi-i de cantecul tau
Inaltat intre tur me si brazi,
Pe care tacand l-ascultam
Cu ochii tintiti catre zare!
Canti? Poti canta? Iarasi canti…
Credeam ca din pieptul varat
Intre o pusca nemteasca — si-o mama,

Credeam ca din sanul muscat
De arsura cartusului,
Credeam ca din buzele stranse,
Subtiri, peste dintii cruntati,
Cantecul nu se mai poate
Sa lunece-n valuri vrajite.
Totusi, din nou te aud
Cantand despre flori scuturate,
Cantand despre flori rasarite.
Despre dragostea nelinistita
Ce atunci ma facea sa-ncretesc
Nasul meu carn, de mirare.
Ma mangaie iar ca atunci
Cand zeama ciresei pe fata
Cu palma ta calda-mi stergeai.
Ma mustra c-adesea imi pierd
Clipele cele mai bune
In sterpe taifasuri cu ganduri
Ce n-au cautare in lume
Ramai si mai canta… ramai…
Poate e numai vantul,
Poate sunt numai apele,
Vanatul vant printre munti,
Apele grave vuind
Pe prunduri, sub stele…
Dar ce zuruit infundat,
Ce vuiet sporeste sub ceruri?
Zboara peretii in laturi,
Afara lumina e galbena,

Ma af lu pe campul deschis,
Pe campul deschis si-ngrozit.
Iata, un foc luminos
De sfere incinse pe bolta;
Iata, lasandu-se greu,
Nouri rotunzi dau navala;
Iata, padurile fumega,
Flacari tresar pe paduri;
Iata, orasele-n jur
Incandescente scot scrasnete;
Rauri ca serpii se zbat,
Si-n aburi la cer se ridica!
Iata, picioare desculte
Insangerate-n ciulini,
Iata-le — alearga, alearga!
Oameni buni, incotro?
Degetul meu imi atinge
Inima — sange tasneste,
Oamenii, mii, isi ating
Inima — sange tasneste,
Sange din trupuri se-aduna
Din glii, din paduri si din rauri,
Sange tasneste din inimi,
Sa stinga imensul incendiu.
Sfere de foc se incheaga,
Se r up si se surpa-nvalite
In forta cea mare, in sangele
Celor ce vor sa traiasca.

Zarile dure se-nchid —
Iata,-s pereti de odaie,
Iata, la geam, spalaciti,
Zorii desteapta cocosii.
Doamne, ce noapte s-a scurs!
Cat de frumoasa e ziua
Si viata lucida de zi!
Prieteni, va scriu o scrisoare,
Cred c-am avut un vis rau,
Se facea c-a venit, stravezie,
O fata ce nu se mai afla,
Se facea ca am stins un incendiu
Noi cei ce aici ne iubim.
Prieteni, sunt vise haotice
Care se-ncheaga atunci
Cand ziua gandirea colinda
Spre mari bucurii si primejdii
Si cand dureroase aduceri aminte
Ne tulbura.
Dar daca va fi un razboi
Si noi nu vom face destul
Sa nu fie,
Si daca cu totii speram:
— Vom trai mai departe —
Ce nopti vom avea noi apoi,
Ce vorbe-am putea sa mai spunem
Umbrelor scumpe si ingrozitoare
Si multe, mai multe atunci?

Traim bucurii si mahniri,
Nopti zbuciumate ori calme,
Zile voioase ori triste
(Albe si negre cocoare),
Fluviul vietii se scurge
Incet, incarcat si deplin.
Dar vinele noastre palpita
De-o seva pe care nicicand
Stramosii in ei n-au simtit-o.
a…i
Atunci vom trai bucurii
Inalte si neotravite
De-averi, ori de prejudecati —
Bucuriile muncii.
Intimele noastre dureri,
La fel de vibrante-atunci, fi-vor
Datatoare de viata, de patos,
Si nu de caderi.
Caci nu din durere si farmec
Incheaga natura viata?
Si peste acestea, atunci,
Un gand va pluti ca o f lacara.
Dragostea nestanjenita
Intre tot ce e om.
E mult prea frumos viitorul
Ca noi sa lasam sa se puna

Vapaile unui dezastr u
Intre noi si-ntre el.
Nu vom lasa visele sfinte
Sa se topeasca in para,
Nu vom lasa din morminte
Mortii scumpi sa tasneasca afara!
Chiar daca-n suflet avem
Inca pacate destule,
Chiar de ne musca dureri
Inca, cu guri nesatule,
Pentr u ce-i viu in noi toti,
Pentru ucisii, ucisele,
Oameni, paziti de orori
Viata si visele!

Opera Apartinand Nicolae Labiş | | Nici un Comentariu »

Despre ţara din care venim

Autor : Ana Blandiana

Hai să vorbim
Despre ţara din care venim.
Eu vin din vară,
E o patrie fragilă
Pe care orice frunză,
Căzând, o poate stinge,
Dar cerul e atât de greu de stele
C-atârnă uneori pân’ la pământ
Şi dacă te apropii-auzi cum iarba
Gâdilă stelele râzând,
Şi florile-s atât de multe
Că te dor
Orbitele uscate ca de soare,
Şi sori rotunzi atârnă
Din fiecare pom;
De unde vin eu
Nu lipseşte decât moartea,
E-atâta fericire
C-aproape că ţi-e somn.

Opera Apartinand Ana Blandiana | | Nici un Comentariu »

La neige

Autor : George Toparceanu - Fr

Que de fois, mon amour, auprès du feu qui tremble,
Pénétrés par les doux regrets du jour mourant,
Nous restâmes rêveurs à regarder ensemble
Les grands flocons de neige qui tombaient lentement…

Maintenant je suis seul, hélas! Le jour se pâme…
Et je souris (combien plus triste qu’autrefois!)
Aux doux regrets d’antan qui tombaient sur nos âmes
Comme les grands flocons de neige, sur les toits!

Basarabie cu jale

Autor : Grigore Vieru

În mine a lovit străinul
De Paşti sau Denii.
Dar încolţitu-m-au bezmetici
Şi moldovenii.
Că nu suntem români străinul
Pe-a lui o ţine.
Şi-ai mei mai tare-l cred pe dînsul
Decît pe mine.
Basarabie cu jale,
Basarabie,
De pe deal şi de pe vale,
Basarabie!
„Încîlcită-ţi este viaţa“,
Basarabie!
„Ca grîul ce-l bate gheaţa“,
Basarabie!
În mine-au dat şi moldovenii
Necreştineşte.
Ci-s fericit că-n ei românul
Tot mai trăieşte.
Ei spun că nu-s români, ci lacrimi
În piept frămîntă
Cînd un Fărcaş sau Vicoveanca
Sau Gheorghe cîntă.
Basarabie cu jale,
Basarabie,
De pe deal şi de pe vale,
Basarabie!
„Încîlcită-ţi este viaţa“,
Basarabie,
„Ca grîul ce-l bate gheaţa“,
Basarabie!

Opera Apartinand Grigore Vieru | | Nici un Comentariu »

Dorinţa

Autor : Octavian Goga

Departe-aş vrea de-aici să vii,
În alte lumi senine,
În dimineaţa de Florii
Să mă cunun cu tine.

Să ne-aşezăm în sat la noi,
S-avem în deal o casă,
Să fiu cel mai cuminte-n sat,
Şi tu, cea mai frumoasă.

Să vie şi mama la noi,
Că-i necăjită tare,
Să aibă tihn-un an ori doi,
Ori cât pământ mai are.

Acolo să trăim în munţi
De cât trai avem parte,
Sătenii seara să-i adun
Şi să le spun din carte:

Că sunt de neam împărătesc,
Din ţara-ndepărtată,
Că tot pământul rotogol
Era al lor odată…

Şi că azi oamenii-nvăţaţi
Aşteaptă să se nască
Un tânăr crai coborâtor
Din legea românească.

Copiii noştri să-i înveţi
Tu: Crezul… Născătoarea…
S-ajung să-i văd cântând pe toţi
În strană, sărbătoarea.

Atunce, împăcat cu rostul
Acestei lumi deşerte,
Să mor, să-mi zică satu-ntreg
Un: “Dumnezeu să-l ierte!”

Iar popii nostru-ntâmplător
Vreun oaspe-atunci să-i vie;
“Pe cine-ngropi, părinte, azi?”
“Pe-un om de omenie!…”

(1905)

Opera Apartinand Octavian Goga | | Nici un Comentariu »

« Pagina anterioarăPagina următoare »
Hosting oferit de CifTech