Colo sus şi mai în sus
Colindăm Doamne, Colind
La porţile raiului
Este-o dalbă mănăstire.
Şi-ntrânsa cine şade?
Şade Maica Precesta
C-un prunc mic ce tot plângea.
Maica Sfânt-aşa-i zicea: (/ Maica Sfântă-l legăna / Şi din gură-i cuvânta)
“Taci pruncule, nu mai plânge,
Că maica ţie-ţi va da
Două mere, două pere
Să mi te joci tu cu ele
Şi cheile raiului,
Raiul sfânt să-l stăpâneşti,
Pământul să-l moşteneşti,
Pe noi să ne mântuieşti”.

Nu stiu să mă rog, că nici cuvântul
Şi nici cugetele nu-şi au rost.
Prin închipuire-mi bate vântul,
Mîinilor în darn cer adapost,
Aş psălmi, n-am ghiers şi nu ştiu cântul.

Fac ca pomul, iarna, în grădină
În pamânt genunchii mi-i înfig
Şi cu inima-nălţată spre lumină
Tac şi-aştept ca soarele să vină…
Iar în viscole, mă vaier şi Te strig.

(joi, 29 aprilie 1954, Bucuresti)

Amicul meu, de ani de zile,
Mi-a scris c-ar vrea ca Moş Crǎciun
Sǎ nu-i aducǎ nimic bun,
Fin’cǎ el are-acum de toate
Şi sǎ-i aducǎ de se poate
În sacul lui, câteva…pile;

Eu am primit mesajul clar…
Deci, am fugit la prǎvǎlie,
Am luat un raşpil de cǎlcâie,
O pilǎ de-unghii d-aia finǎ
Şi alte pile, vreo duzinǎ,
Sǎ ştiu cǎ-i fericit mǎcar;

Le-am pus la poştǎ, am plǎtit,
Da’ nu vǎ spun c-am fost luat
La întrebǎri şi suspectat,
Fi’nd scule pentru maţochism,
Mai rǎu chiar, pentru…terorism …
Aşa ceva, n-am pomenit !

Le-am spus atuncea cu mâhnire:
Aceste pile ordinare,
Aici le are orişicare,
Da-n ţara aia minunatǎ,
Cu oameni harnici şi bogatǎ,
Sunt pentru…supravieţuire!

Nu-mi presimţi tu nebunia când auzi
cum murmură viaţa-n mine
ca un izvor
năvalnic într-o peşteră răsunătoare?

Nu-mi presimţi văpaia când în braţe
îmi tremuri ca un picur
de roua-îmbrăţişat
de raze de lumină?

Nu-mi presimţi iubirea când privesc
cu patima-n prăpastia din tine
şi-ţi zic:
O, niciodata n-am vazut pe Dumnezeu
mai mare!?

(1919)

Oriunde plec Tu eşti mereu cu mine
Unde-aş fugi să nu pot fi ajuns
Sunt singur e noapte vin să mă ruine
Nelegiuri cu câte te-am străpuns

De faţa Ta nimic nu mă ascunde
Oriunde cer azil sunt prigonit
Oceanul nu are îndestule unde
Să-mi dea odihna nemarturisit

Nici lacrimile nu mă mai încearcă
De teama Ta şi ele-au amuţit
Pounca-ai pus în toate să mă-ntoarcă
Să mă predea unde te-am pângarit

Stiu ca o faci din mila Ta cea mare
Ce nu îti dă odihna să mă uiţi
Sa-mi treacă zilele fără lucrare
Cu faţa Ta de-acuma mă confrunti

Întâi a fost pe vreme rea,
Era noros şi vânt bătea
Şi, desigur, ploua;
(Ea va veni, ea va veni)
Asfaltul ud era lucios
Şi-n el se reflecta, frumos,
Imaginea ta.
(Ea va veni, ea va veni)
Cred c-ai aşteptat destul,
Ea va veni, ea va veni!

A doua oară s-a-ntâmplat
Pe timp frumos, dar ce folos!
Tot în zadar…
(Ea va veni, ea va veni)
Mult mai târziu, la telefon,
Ai auzit-o, dar ce ton
Şi ce vocabular!…
(Ea va veni, ea va veni)
Cred c-ai aşteptat destul,
Ea va veni, ea va veni!

A treia oară a venit,
Dar chiar atunci erai grăbit,
Dacă ai fi putut şti!…
(Ea va veni, ea va veni)
Acuma stai şi-aştepţi din nou
Venirea ei, ca un cadou
Pentru tine ar fi…
(Ea va veni, ea va veni)
Cred c-ai aşteptat destul,
Ea va veni, ea va veni!

Spune-o încet,n-o spune tare:
Iată aceştia suntem noi.
Cînd e singur fiecare,
Sufletele nu-s în noi.

Stăm alături,eu şi tu?
Sufletele noastre sunt în noi,
Cînd suntem doi.
Altfel nu !

Domnea-n locaşul vecinic o noapte-ntunecoasă,
Şi unul după altul, falangă fioroasă,
Ieşeau de prin morminte scheletele de morţi
,,Deschidă-ne iar viaţa lucioasele ei porţi…
Destul de când mormântul ne supse şi ne roase”,
Striga învălmăşită răsmeliţa de oase,
,,Destul de când ne-apasă mormântu-ngrozitor…
Vrem viaţă, vrem lumină, vrem soare-ncălzitor.”
Şi ţestele prin iarbă dau fuga-nsufleţite,
Purtate de schelete în grab’ reîntocmite,
Aşa că cimitirul era ca un vârtej
În care câte-o ţeastă fugea după-un gâtlej,
Iar deget după deget, şi coaste după coaste,
Urmau în goana mare ca oaste după oaste…
Femurul, câteodată, un tibia prinzând,
Da jalnice ocoale, trosnind şi şchiopătând,
Şi-n groaznicul amestec, ciocnindu-se în cale,
Albeau prin noaptea neagră coloane vertebrale…
Claviculă şi cubit, şi metatars, şi stern
Păreau mişcate astfel de-acelaşi dor etern,
Iar oasele cu-ncetul la rând înghesuite,
Cu zgomot în schelete erau reîntocmite,
Şi glasul ce din toate ţipa îngrozitor
Era: ,,Vrem aer, viaţă, vrem soare-ncălzitor”.

Pe-acelaşi drum,
Mânaţi de-acelaşi îndemn nefast al năzuinţii,
De-aceleaşi neînţelese-avânturi spre tot mai sus,
Pe-acelaşi drum
Pe unde ieri trecură poate,
Străbunii noştri
Şi parinţii,
Pe unde, unii după alţii, drumeţii trec de mii de ani,

Noi –
Cărora ni-i dat să ducem enigma vieţii mai departe
Şi doliul vremilor apuse,
Şi-al idealurilor scrum –
Pe-acelaşi drum
Vom trece mâine cerşind din ţiterele sparte
La umbra zidurilor mute
Şi-a secularilor castani!

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri…
Şi-n calea noastră întâlni-vom
Pe cei bătrâni rămaşi în urmă –
Pe cei ce ne-or privi cu ochii în lacrămi
Cum le luăm-nainte.
Iar noi
Le vom citi-n figură cum suferinţele le curmă
În suflet sfintele avânturi
Şi-n gură caldele cuvinte…

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri…
Şi-n calarea noastră întâlni-vom –
O!… câte nu poţi să-ntâlneşti
Când drumu-i lung
Şi nesfârşită e năzuinţa ce te mână
Tot mai departe
Şi te poartă,
Ca pe un orb ţinut de mână,
Spre-ntrezărite-Aureole –
Nimicuri scumpe pământeşti!…

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri!…
Şi mândri poate ca seninul albastru-al sângelui regesc.

Dar va veni o zi în care
Ne vom opri deodată-n drum,
Înspăimântaţi că-n urma noastră
Zări-vom pe-alţii cum sosesc,
Cum ne ajung,
Ne trec-nainte
Şi râd că nu-i putem opri…

Da…
Va veni şi ziua-n care vom obosi,
Şi va veni
Un timp în care-al năzuinţii şi-al aiurărilor parfum
Ne va părea miros de smirnă,
Iar cântul ţiterelor sparte
Un Psalm cântat de-un preot gângav
La căpătâiul unei moarte
Pe care numeni n-o cunoaşte…

Şi-atunci, privind un urma lor –
Ca cei ce n-au nimic să-şi spună
Când nu-şi pot spune tot ce vor –
La umbra zidurilor mute
Şi-a secularilor castani,
Vom adormi ca şi drumeţii
Ce dorm uitaţi de mii de ani!…

(1908)