Spune-o-ncet,n-o spune tare
Autor : Lucian Blaga Spune-o încet,n-o spune tare:
Iată aceştia suntem noi.
Cînd e singur fiecare,
Sufletele nu-s în noi.
Stăm alături,eu şi tu?
Sufletele noastre sunt în noi,
Cînd suntem doi.
Altfel nu !
Oriunde plec Tu eşti mereu cu mine
Unde-aş fugi să nu pot fi ajuns
Sunt singur e noapte vin să mă ruine
Nelegiuri cu câte te-am străpuns
De faţa Ta nimic nu mă ascunde
Oriunde cer azil sunt prigonit
Oceanul nu are îndestule unde
Să-mi dea odihna nemarturisit
Nici lacrimile nu mă mai încearcă
De teama Ta şi ele-au amuţit
Pounca-ai pus în toate să mă-ntoarcă
Să mă predea unde te-am pângarit
Stiu ca o faci din mila Ta cea mare
Ce nu îti dă odihna să mă uiţi
Sa-mi treacă zilele fără lucrare
Cu faţa Ta de-acuma mă confrunti
Spune-o încet,n-o spune tare:
Iată aceştia suntem noi.
Cînd e singur fiecare,
Sufletele nu-s în noi.
Stăm alături,eu şi tu?
Sufletele noastre sunt în noi,
Cînd suntem doi.
Altfel nu !
Domnea-n locaşul vecinic o noapte-ntunecoasă,
Şi unul după altul, falangă fioroasă,
Ieşeau de prin morminte scheletele de morţi
,,Deschidă-ne iar viaţa lucioasele ei porţi…
Destul de când mormântul ne supse şi ne roase”,
Striga învălmăşită răsmeliţa de oase,
,,Destul de când ne-apasă mormântu-ngrozitor…
Vrem viaţă, vrem lumină, vrem soare-ncălzitor.”
Şi ţestele prin iarbă dau fuga-nsufleţite,
Purtate de schelete în grab’ reîntocmite,
Aşa că cimitirul era ca un vârtej
În care câte-o ţeastă fugea după-un gâtlej,
Iar deget după deget, şi coaste după coaste,
Urmau în goana mare ca oaste după oaste…
Femurul, câteodată, un tibia prinzând,
Da jalnice ocoale, trosnind şi şchiopătând,
Şi-n groaznicul amestec, ciocnindu-se în cale,
Albeau prin noaptea neagră coloane vertebrale…
Claviculă şi cubit, şi metatars, şi stern
Păreau mişcate astfel de-acelaşi dor etern,
Iar oasele cu-ncetul la rând înghesuite,
Cu zgomot în schelete erau reîntocmite,
Şi glasul ce din toate ţipa îngrozitor
Era: ,,Vrem aer, viaţă, vrem soare-ncălzitor”.
Pe-acelaşi drum,
Mânaţi de-acelaşi îndemn nefast al năzuinţii,
De-aceleaşi neînţelese-avânturi spre tot mai sus,
Pe-acelaşi drum
Pe unde ieri trecură poate,
Străbunii noştri
Şi parinţii,
Pe unde, unii după alţii, drumeţii trec de mii de ani,
Noi –
Cărora ni-i dat să ducem enigma vieţii mai departe
Şi doliul vremilor apuse,
Şi-al idealurilor scrum –
Pe-acelaşi drum
Vom trece mâine cerşind din ţiterele sparte
La umbra zidurilor mute
Şi-a secularilor castani!
Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri…
Şi-n calea noastră întâlni-vom
Pe cei bătrâni rămaşi în urmă –
Pe cei ce ne-or privi cu ochii în lacrămi
Cum le luăm-nainte.
Iar noi
Le vom citi-n figură cum suferinţele le curmă
În suflet sfintele avânturi
Şi-n gură caldele cuvinte…
Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri…
Şi-n calarea noastră întâlni-vom –
O!… câte nu poţi să-ntâlneşti
Când drumu-i lung
Şi nesfârşită e năzuinţa ce te mână
Tot mai departe
Şi te poartă,
Ca pe un orb ţinut de mână,
Spre-ntrezărite-Aureole –
Nimicuri scumpe pământeşti!…
Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri!…
Şi mândri poate ca seninul albastru-al sângelui regesc.
Dar va veni o zi în care
Ne vom opri deodată-n drum,
Înspăimântaţi că-n urma noastră
Zări-vom pe-alţii cum sosesc,
Cum ne ajung,
Ne trec-nainte
Şi râd că nu-i putem opri…
Da…
Va veni şi ziua-n care vom obosi,
Şi va veni
Un timp în care-al năzuinţii şi-al aiurărilor parfum
Ne va părea miros de smirnă,
Iar cântul ţiterelor sparte
Un Psalm cântat de-un preot gângav
La căpătâiul unei moarte
Pe care numeni n-o cunoaşte…
Şi-atunci, privind un urma lor –
Ca cei ce n-au nimic să-şi spună
Când nu-şi pot spune tot ce vor –
La umbra zidurilor mute
Şi-a secularilor castani,
Vom adormi ca şi drumeţii
Ce dorm uitaţi de mii de ani!…
(1908)
A-nceput de ieri să cadă
Câte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
Peste sat.
Nu e soare, dar e bine,
Şi pe râu e numai fum.
Vântu-i liniştit acum,
Dar năvalnic vuiet vine
De pe drum.
Sunt copii. Cu multe sănii,
De pe coastă vin ţipând
Şi se-mping şi sar râzând;
Prin zăpadă fac mătănii;
Vrând-nevrând.
Gură fac ca roata morii;
Şi de-a valma se pornesc,
Cum prin gard se gâlcevesc
Vrăbii gureşe, când norii
Ploi vestesc.
Cei mai mari acum, din sfadă,
Stau pe-ncăierate puşi;
Cei mai mici, de foame-aduşi,
Se scâncesc şi plâng grămadă
Pe la uşi.
Colo-n colţ acum răsare
Un copil, al nu ştiu cui,
Largi de-un cot sunt paşii lui,
Iar el mic, căci pe cărare
Parcă nu-i.
Haina-i măturând pământul
Şi-o târăşte-abia, abia:
Cinci ca el încap în ea,
Să mai bată, soro, vântul
Dac-o vrea!
El e sol precum se vede,
Mă-sa l-a trimis în sat,
Vezi de-aceea-i încruntat,
Şi s-avântă, şi se crede
Că-i bărbat;
Cade-n brânci şi se ridică
Dând pe ceafă puţintel
Toată lâna unui miel:
O căciulă mai voinică
Decât el.
Şi tot vine, tot înoată,
Dar deodată cu ochi vii,
Stă pe loc să mi te ţii!
Colo, zgomotoasa gloată,
De copii!
El degrabă-n jur chiteşte
Vrun ocol, căci e pierdut,
Dar copiii l-au văzut!
Toată ceata năvăleşte
Pe-ntrecut.
Uite-i, mă, căciula, frate,
Mare cât o zi de post
Aoleu, ce urs mi-a fost!
Au sub dânsa şapte sate
Adăpost!
Unii-l iau grăbit la vale,
Alţii-n glumă parte-i ţin
Uite-i, fără pic de vin
S-au jurat să-mbete-n cale
Pe creştin!
Vine-o babă-ncet pe stradă
În cojocul rupt al ei
Şi încins cu sfori de tei.
Stă pe loc acum să vadă
Şi ea ce-i.
S-oţărăşte rău bătrâna
Pentru micul Barba-cot.
Aţi înnebunit de tot
Puiul mamii, dă-mi tu mâna
Să te scot!
Cică vrei să stingi cu paie
Focul când e-n clăi cu fân,
Şi-apoi zici că eşti român!
Biata bab-a-ntrat în laie
La stăpân.
Ca pe-o bufniţ-o-nconjoară
Şi-o petrec cu chiu cu vai,
Şi se ţin de dânsa scai,
Plină-i strâmta ulicioară
De alai.
Nu e chip să-i faci cu buna
Să-şi păzească drumul lor!
Râd şi sar într-un picior,
Se-nvârtesc şi ţipă-ntruna
Mai cu zor.
Baba şi-a uitat învăţul:
Bate,-njură, dă din mâini:
Dracilor, sânteţi păgâni?
Maica mea! Să stai cu băţul
Ca la câini!
Şi cu băţul se-nvârteşte
Ca să-şi facă-n jur ocol;
Dar abia e locul gol,
Şi mulţimea năvăleşte
Iarăşi stol.
Astfel tabăra se duce
Lălăind în chip avan:
Baba-n mijloc, căpitan,
Scuipă-n sân şi face cruce
De Satan.
Ba se răscolesc şi câinii
De prin curţi, şi sar la ei.
Pe la garduri ies femei,
Se urnesc miraţi bătrânii
Din bordei.
Ce-i pe drum atâta gură?
Nu-i nimic. Copii ştrengari.
Ei, auzi! Vedea-i-aş mari,
Parcă trece-adunătură
De tătari!
( Vatra, 1896, nr. 16)
De-atâtea nopti, sub nouri prelungi, posomorâti,
Mai dorm pãunii iernii, pe câmpuri coborâti,
Si-abia-abia din somnul de marmurã mai ies
Când Crivãtul cu goarna îi sperie ades
Dar mâine-au sã porneascã, pe-al cerurilor drum,
Pãunii albi ai iernii în stoluri ca de fum,
Si s-or zãri departe cum strãlucesc avan
Peneturi cu luminã de soare african,
S-or auzi cocorii ajunsi la Helespont,
Cu pliscuri de mãtase bãtând în orizont.
(“Poezii”, 1964)
Ştiu de ce eşti albă şi nepăsătoare …
Carnea ta e suflet îngheţat; de ger,
Aburii stau încă şi ninsoare
Toata dimineaţa zilei lui prier.
Gerul dimineţii şi-al copilăriei
Dăinuieşte-n tine, dezmorţit puţin …
Sânii duri, doi turturi, spun din creţul iei
Prourul vieţii rece şi senin.
Carnea ţi-e de suflet, sufletul de carne,
Unul şi acelaşi sloi, de ce să-l rup?
N-a-nceput în aburi gheaţa să se-ntoarne,
Albă, numai suflet, suflet înca trup!…
Dar, încet, sub ochiul soarelui de vară,
Moleşită-n zâmbet, sau în lacrimi noi,
Toată amintirea strânsă-n carnea clară
Aburind, sui-vă sufletul înapoi …
Izvorăsc din carne sufletele oare?
Ştiu atât, că dacă astăzi eşti de stei,
Carnea-nduioşată şi-atotştiutoare
Îţi va face-un suflet din topirea ei.
lumea în jurul meu cu formele ei grăbite inocente mereu aceleaşi
mereu altele în fiecare dimineaţă
lumea cu liniile şi contururile ei mincinoase
cu lucrurile vii aruncate deoparte în memoria noastră
întunecoasă ca o debara
lumea cu formele şi culorile ei ca nişte strigăte mute
adunate pe pupilele mele sub pleoapele mele atâtea culori
reculese şi sumbre pe care nu le distingem cu adevărat decât
în vis
sau
în poem.
Amurgul sufla aur verde-n geam —
Un pom cu foi de foc e un margean,
Sub pavaza tomnaticului ram
Se-aprinde somnul apei din borcan.
In cercul luminosului clestar,
Trei pesti de aur rosu s-au lasat
Inchipuind pe-al zarilor hotar
Trei pasari intr-un zbor indepartat.
La nesfarsit de sticla se lovesc,
In straveziul aer ca-ntr-un zid,
Si raza evantaiului ceresc,
Stropind luciri, o-nchid si o deschid.
Si-n geamul de penumbra fumuriu,
Cand apa innopteaza pana-n fund,
Trei raze, logodind argintul viu,
In colb muiat de luna, se ascund.
Undeva
In largul mării,
Acolo,
Unde cerul sărută
valurile înspumate,
şi
Soarele întinde o mână
să se răcorească,
Acolo,
Cu un ac pot înţepa
balonul galaxiilor.
Artificii de constelaţii multicolore
s-ar răsfira.
Cu un ac pot împunge
balonul constelaţiilor.
Artificii de stele multicolore
s-ar răspandi în toate direcţiile.
Cu acul pot atinge
planeta Pământ.
Durerea va fi sesizată de
Neuronul unui copil
Care şi-a spart
Baloanele multicolore.
Indurerat el reface
Sfera constelatiilor,
Apoi
Sfera galaxiilor.
Iată,
DUMNEZEU
se poate juca
cu bilele de cristal!
« Pagina anterioară — Pagina următoare »