Cine poate şti
De unde vine vara
Şi încotro se duce
Cântînd
Caravana ei verde şi aurie?
Unii zic c-ar veni
Din pământ,
Că-şi trage povara,
Fierbinte şi dulce,
Din bostănărie,
Că se naşte în pepenii verzi,
În miezul lor
Strălucitor
Ca un palat
Luminat
De rubine,
Cu pereţi
De porfir şi nestemate
Şi cu pardoseala purpurie.
Tot ce se poate,
Dar mie
Mi-a spus o fetiţă cuminte
Că-şi aduce aminte
Cum vara vine din copilărie,
Şi cum,
În miros de lapte, de fân şi de fum,
Alunecă de-aici,
Trasă de fluturi, de buburuze şi de furnici,
Înspre bunici.

Câţ-pisoi azi m-a certat
c-a aflat de prin vecine
că pe site l-am publicat
şi acum îi e ruşine.

că de ieri toţi cititorii
au aflat că fură lapte
şi-au ajuns să-l prindă zorii
de nesomn după-aşa noapte

eu i-am spus: nu fi prostuţ !
căci o ţară-acum te ştie
că eşti chiar un pisicuţ,
nu un vers dintr-o poezie

mulţumesc de consolare !
spune Câţ, chiar apăsat,
dar sunt plin de iritare
pentru cum m-ai prezentat !

că n-am personalitate !
că nu mă pricep defel
şi că fur din oale lapte
doar mânat de Ham-căţel !

iaca ! zic. ce poznă mare
tot pisoiu-i bosumflat
chiar cu ruşinica-n care
cu căţelul a intrat !

prind apoi s-aştern pe foaie
nouă boacănă de mâţ
dar îl văd şi mă înmoaie
că e doar un pisicuţ.

nu-l pârăsc, îl iert acuma !
numai dacă dinainte
va veni să ceară spuma
şi va fi din nou cuminte

………..
de citiţi istoria nouă
despre Câţ cel supărat
semn e de călcat pe ouă
sau că-n oale a umblat.

I. Decorul

Sus, pe dealuri, Toamna pune
Mirişti galbene-n lumină,
Arături ca de cărbune
Şi mohoare de rugină.

Rânduri-rânduri, spre câmpie
Se perindă nori de plumb
Peste larga simetrie
De coline cu porumb.

Iar când soarele străbate,
Luminând peisajul vast
De dreptunghiuri colorate
Într-un limpede contrast,

Saltă-n valuri jucăuşe
Şi foşneşte lung sub soare,
Cu mătasă la pănuşe,
Mămăliga viitoare…

II. Un iepure

Scurt, mohorul a foşnit…
Şi spre neagra arătură
Într-o clipă s-a ivit
Un măgar-miniatură!

Din căpiţă sare pleavă,
Sar gunoaie dintr-un snop.
Puşca scoate fum pe ţeavă
Şi porneşte ca un dop…

A căzut… ba nu! Din goană,
Mic, elastic şi urgent,
Lâng-o tufă de simziană
A făcut un compliment.

Spre porumb acum s-abate…
Un scaiete zăpăcit
Îl întreabă: – Ce e, frate?
– Sunt teribil de grăbit!…

Alungat ca de furtună,
Cu picioare de lăcustă,
Se destinde şi s-adună
Peste-o mirişte îngustă.

Ca o minge se prăvale,
Se coboară şi se suie
Prin hârtoapele din vale:
Uite-l – nu e, uite-l – nu e!…

Liniştea coboară iarăşi
Peste ţarinile moarte…
– L-ai scăpat! zice-un tovarăş.
– Mi-a sărit cam de departe…

III. Masa

Din văzduh abia s-aude
Ţipăt jalnic de prigorii…
Cu ciubote mari şi ude
Stau la masă vânătorii.

Toţi cu puşca lângă geantă,
Guralivi şi orăşeni,
Pun o pată discordantă
Pe căpiţa de strujeni.

Şi e frig, şi toţi îngheaţă…
Şi din când în când nu strică,
Începând de dimineaţă,
Câte-un strop de săcărică…

– Într-o toamnă, zice unul,
La un capăt de răzor
M-am oprit să scot tutunul…
Când, de jos, de la picior,

Fără veste văd că-mi sare
Un şoldan cât un viţel,
Şi stârneşte-n goana mare
Alţi vreo şapte după el!

Trag cu ploaie în grămadă,
Fără să ţintesc deloc…
Cine s-aştepta să-mi cadă
Patru iepuri dintr-un foc?…

– Astea sunt invenţii pure…
Mie mi s-a întâmplat,
La o goană-ntr-o pădure,
Un mister adevărat.

Nici nu m-aşezasem bine,
Stam cu puşca subsuoară…
Când deodată lângă mine
Se opreşte-o căprioară.

Stă şi-ascultă, imobilă…
Eu atunci – mă ştiţi cum sunt –
M-a cuprins un fel de milă:
Am oftat… şi-am tras în vânt.

Când văzu că “umplutura”
Trece fără s-o atingă,
Ea şi-a-ntins la puşcă gura
Şi-a-nceput… aşa s-o lingă…

– I-auzi colo, ce curaj, mă!
Asta şi-a-ntrecut perechea!
… Buruienile din preajmă
Trag şi ele cu urechea.

Un măceş de două şchioape
Zice-n taină unui spin:
– Dumneata eşti mai aproape,
Ia-l de mânecă puţin!

IV. La întoarcere

Vântul curge spre câmpie
Transparent şi uniform.
Toate ierburile-nvie,
Toate ţarinile dorm.

Ici şi colo se ridică
Câte-un nour alb de praf…
Străjuind şoseaua mică
Stâlpii rari de telegraf

(Tot mai singuri, ceafă-n ceafă,
Suluri vinete de fum
Lungi ca gâturi de girafă),
Înşiraţi pe lângă drum,

Spre oraşul plin de turle
Stau privind c-un aer tâmp…
Şi deodată-ncep să urle
Că-i apucă noaptea-n câmp.

Unde sunt frunzele
hrănite cu sângele
dragostei noastre?!
Unde e sângele verde
al frunzelor tinere?!

Şi apele unde sunt
Limpezi de sufletul nostru?!
Şi sufletul unde e
Limpezit de tremurul de ape?!

Unde e pasărea
trezită în zori
de şoaptele dragostei noastre?!
Unde e dragostea noastră
trezită în zori
de-al păsării cântec?

O ceaţă caldă de frunze
alunecă printre arbori
şi eu de ea mă lipesc, iubito,
precum atunci, precum atunci –
de făptura ta somnoroasă.

Sa pot scrie imne pentru tara
Ingenunchi in fiecare seara
La lumina lampii de oloi
Am nevoie pruncii mei de voi

Sa luam de dincolo putere
Suferintele intru-nviere
Cu rabdare-n lacrima sa tes
Peste bruma noastra de cules

Eu sunt spiritul adâncurilor,
Trăiesc în altă lume decât voi,
În lumea alcoolurilor tari,
Acolo unde numai frunzele
Amăgitoarei neputinţi sunt veştede.
Din când în când
Mă urc în lumea voastră
În nopţi grozav de liniştite şi senine,
Şi-atunci aprind mari focuri
Şi zămislesc comori
Uimindu-vă pe cei ce mă-nţelegeţi.
Apoi cobor din nou prin hrube trudnice
În apa luminoasă, minunată.
Sunt spiritul adâncurilor,
Trăiesc în altă lume decât voi.

Călin, jitarul de la sat,
Cu puşca vecinic de-a spinare,
Era pe holde împărat
Şi statul lui n-avea hotare.
În el tot câmpul se-ncredea,
Toţi fluturii şi toată floarea:
Sulfina, seara-l adormea
Şi-l deştepta în zori cicoarea.
Odată, deşteptat în zori
De-acel miros de dimineaţă,
Îşi ridică ochii din flori
Şi se uită peste fâneaţă.
Din pricina zilelor calde,
Mărica, zână printre fete,
Se coborâse să se scalde
Ş-acum… se descingea de bete.
Jitarul nostru, năzdrăvan,
Se subţi? ca o şopârlă,
Ş-ascuns de-un ciot, de-un bolovan,
Se strecură până la gârlă…
Cuptior, cuptior, câte mai faci
Cu vinovata ta căldură!…
Noroc numai că poţi să taci.
Aşa şi eu: streajă la gură.

În serile de toamnă,
Când îngerii întind
Pe-nchişii ochi ai zilei bolnave
Vălul serii,
Ne pomenim adesea
Gândind,
Plângând,
Iubind,
C-o dragoste smerită
Şi-adâncă
Şi târzie,
Pe bunii duşi
Pe duşii ce n-au să mai revie
Şi i-am lăsat să plece,
De tot,
Fără să ştie
De-a fost cândva o clipă
În care le-am pătruns
În tainiţa comorii
Ce ne-o jertfea pe-ascuns
Iubirea lor adâncă
Şi tristă
Şi sfioasă…
………………………

…În serile de toamnă,
Când liniştea din casă
I-atât de priitoare neliniştei din gând,
Ne pomenim adesea
Că-ngenuchem, – plângând
Cu-o remuşcare-adâncă
Şi tristă
Şi târzie
Pe bunii duşi,
Pe duşii ce n-au să mai revie
Şi i-am lăsat să plece
De tot,
Fără să ştie,
Măcar că-n taina unei
Târzii
Şi vane seri
Îşi vor afla răsplata
Durutelor tăceri…
Că va veni-ntr-o toamnă
O vară tristă-n care
Pioasa şi târzia
Şi vana remuşcare
Îi vom iubi şi-om plânge
În prada unui dor
Mai trist,
Şi mai zadarnic
Decât a fost al lor…

Tin cumpana-ntre suflet si-ntre carne,
Drept chezasie limpedea a puterii
Ca patimile n-au sa mi-o rastoarne,
Port amandoua cheile placerii.

Astfel nu simt nici jungherul dezbinarii,
Nici jugul dorului si nici fierbintea
Crucificare a impreunarii,
Ci pururi zamislesc numai cu mintea.

Ingemanand protrivnice silinte,
Cobor zambind din alba-ntaietate,
Din soiul unic fara de seminte,
Inchis in pura mea deplinatate.

Prefigurez un gandzeiesc al lumii
Ce-si dibuie pe forme bucuria
Si rasadeste-n moliciunea humii
Taria tainei mele, fecioria.