cu vremea, ai capătat statutul de mare putere.
cu trecerea timpului, mi-ai împânzit bulevardele de ambasade, consulate şi reprezentanţe
iar azi, pe şoseaua dorinţelor mele
îţi trimiţi ochii albaştri ca două mercedesuri spălate proaspăt
cu parbrizele înfulecând frunzişul roz de castani.

ai devenit o mare putere străină.
din zodiac, sateliţii tăi mă fotografiază în mii de poziţii, îmi spionează secreţia insulinei
iau interviuri până şi trusei mele de bărbierit
şi îmi învrăjbesc de moarte numele cu prenumele, vârsta cu sexul
anotimpul cu troleibuzul, tiroida cu steaua
pe când în crivăţul de pink floyd îmi beau cu orbire cafeaua.

de-acum, până şi şoferului tău mă adresez cu efendi
până şi lustragiului tău îi dau voie să-mi zică băiete
îi spun da, massa, guleraşului tău cu dantelă
îi croiesc şi agrafei tale de păr rochii din zeci de metri pătraţi de vitrină
vin într-un suflet când lenea ta clopoţeşte…

parcă eşti un păun, cu bucureştiul înfoiat în spatele tău.
hoteluri clipind, damele pâlpâind, pietrele din pavaj absolvind cibernetica
ministerele, institutele, tarabele respirând pulberea aurie a cinematografelor dizolvate
în aer
amurgurile cele mai galbene
zorii cei mai negri
moartea cea mai statistică rostogolindu-şi buclele prin fundaţiile
şi canalele şi metrourile şi anemia şi stressul albastru
al magazinelor de radiouri, televizoare, pick-up-uri, casetofoane,
microfoane, discuri, căşti, şteckere, prize amestecate în saliva unei
nostalgii de culoarea locomotoarelor de serviciu încremenite lângă
peroanele gării obor
şi până şi pensionarii cântarelor de precizie
şi toţi invalizii care vând ilustrate în relief şi lozuri în plic
s-au lepădat de mine pentru râsul tău înţolit, sastisit,
inamic.

lasă-ţi lumea ta uitată,
aşterne un strat de pudră peste imperiul tău ieşit ca un coş pe tenul bronzat al amiciţiei
noastre
declară-mă independent,
să mă descurc cu rezervele mele de manioc, patate şi tapioca,
converteşte-mă în ceva mai puţin dureros,
înveleşte-mă cu o florească mai caldă,
flutură-ţi pleoapa ca o scânteie electrică şi îndoaie-ţi genunchiul
ca să îmi pot pune în fine pe roate
afacerea mea cu ezitări colorate
în serile acelea care, zice-se mai revin…

(era timpul florilor
era anotimpul dragostei
era deceniul războiului nuclear
era crima perfectă din zece mâine mititei
era ali-baba şi cei douăzeci şi patru de ani
era pieptul tău gri trecând cu un decibel de rasă în zgardă
era o flacără de magneziu îmbrăţişând o petardă.)

ai devenit, femeie, o mare putere străină.
ai devenit marea iubire a plămânilor mei
ploaia mea te curbează în orice boabă, apartamentul meu este cutia ta de pantofi
ţie îţi trimite în fiecare zi ura mea trandafiri cu bilet,
pre tine moartea te iluminează
imperiu bancar şi discret,
cauciucată zarază.

Părâului se tânguieşte-o floare:
“Ce blând erai în vremuri mai senine!
Purtai în unde numai dezmierdare.

Plecată peste valurile-ţi line
Aveam tăria pururi lângă mine,
Iar noaptea-mi coborai şi-o stea pe-aproape.

Vorbind mereu de cer, de paradisuri,
Îmi strecurai în suflet foc şi visuri
Şi mă lăsai cu umede pleoape.

Şi mă plecam robită dezmierdării,
Mireasma mea o dăruiam suflării,
Şi zi cu zi te-aveam mai drag, blajine.

Căci steaua mea trăia numai prin tine
Şi tu-mi trezeai viaţa fără nume
Nelămuritul zbor spre altă lume;

De-aceea îţi iertam, când, plin de teamă,
Îmi murmurai cuvinte de iubire
Ci tu erai copil şi nu-ţi dai seamă…

…Dar vremea ţi-a răpit acea blândeţe;
Tot creşti mereu, şi fără stăpânire,
Azi îmi arunci cuvinte îndrăzneţe;

Azi cerul meu numai arar se-arată,
De mult ce plângi şi te frămânţi în spumă,
Mi-e faţa-n veci de lacrimi râurată;

Iar când vorbesc cu steaua mea, vâltoarea
Îmi fură vorbele şi le sugrumă
Şi astfel tu ne turburi sărbătoarea…

Tot plângi, şi chemi, şi blestemi: Vino! Vină!
Şi tot mă-ndoi… Dar ce sunt eu de vină,
Că tu îţi farămi trupul în vâltori?

Şi pentru ce-aş porni cu tine-n vale?
Să văd cum oglindeşti tot alte flori,
Plecate peste zâmbetele tale?

Prefă-ţi în aburi picurile grele,
Şi spulberă în vânt durerea toată,
Şi uită-mă singurătăţii mele!

Mi-e dor, mi-e dor de tihna de-altădată!…”

Secă izvorul, cu durere mare,
Ca să-mplinească ruga ei fierbinte
Dar cine nu ascută-o rugăminte,
Chiar crudă, ce-a pornit de la o floare?

Fugi nebun părâul; dar cu dânsul
Se şterse şi a cerului icoană
Şi-acolo unde-şi legănase plânsul,
Adânc brăzdată-i glia, ca o rană…

Pe ţărm pustiu jeleşte-acum o floare:
“O, Doamne, unde mi-e pribeagul oare?
Hrăniţi-l, norilor, cu răpezi ploi!

Cu glas de neodihnă să se plângă,
Să mă lovescă, mijlocul să-mi frângă
Dar să-mi aducă cerul înapoi!…”

Rândunică, rândunea
Ce baţi la fereastra mea?
Du-te-ţi pune rochiţa,
Că te arde arşiţa,
Te suflă vântoaiele
Şi te udă ploaiele.
Mergi în câmpul înverzit,
Că rochiţa a-nflorit
Şi o calcă turmele
Şi o pasc oiţele.
(Cântec poporal)

I

Când se născu pe lume voioasa Rândunică,
Ea nu avea făptură ş-aripi de păsărică,
Fiind al cununiei rod dulce, dezmierdat,
Copilă drăgălaşă de mare împărat.
Dar fost-a o minune frumoasă, zâmbitoare,
Sosită printre oasneni ca zâmbetul de soare,
O gingaşă comoară formată din senin,
Din raze, din parfumuri, din albul unui crin,
Şi maica sa duioasă, privind-o, se temea
Să nu dispară-n aer sub forma de o stea.

O zână coborâtă din zodia cerească
Veni să o descânte, s-o legene, s-o crească,
Să-i deie farmec dulce, podoabe, scumpe daruri,
S-o apere-n viaţă de-a zilelor amaruri.
Ea-i puse-o scăldătoare cu apă ne-ncepută,
De ploaie neatinsă, de soare nevăzută,
Şi-n apa încălzită cu lemn mirositor
O trestie, un fagur ş-o floare de bujor,
Menind prin şoapte blânde copila să devie
Năltuţă, mlădioasă ca trestia verzie,
La grai ca mierea dulce, la chip fermecătoare
Şi ca bujorul mândru de ochi atrăgătoare.
Apoi zâna-i aduse o dalbă de rochiţă,
Din raze vii ţesută, cu stele prin altiţă,
Şi-i zise: “De-ţi e gândul să ai parte de bine,
Rochiţa niciodată să n-o scoţi de pe tine,
Şi cât vei fi al lumii frumos, iubit odor,
Să fugi în lumea-ntreagă de-al luncii zburător,
Căci el ţinteşte ochii şi dorurile sale
Pe oricare funtă cu forme virginale,
Pe dalbele copile, a dragostei comori,
Ce-s jumătate fete şi jumătate flori,
Pe zânele născute în atmosfera caldă,
Ce sub văpaia lunii în lacuri lin se scaldă,
Şi chiar pe luna plină de o lumină moale,
Ce-atinge iarba verde cu albele ei poale”.

II

Copila descântată de zâna ei cea bună
Creştea-ntr-o ziuă numai cât alta într-o lună,
Ş-a sale brăţişoare, ş-a sale mici picioare
Aveau, fiind în leagăn, mişcări de aripioare;
Iar când ieşi din cuibul în care înflorise
Ca roza dintr-un mugur cu foile deschise,
Când umbra sa vioaie, plutind sub cer senin,
Putea să se măsoare pe umbra unui crin,
Mult îi plăcea copilei s-alunge rândunele
Ce lunecau prin aer şi o chemau la ele,
S-alerge pe sub bolta bătrânilor arini,
Cercând să prindă-n iarbă a razelor lumini,
Să fugă rătăcită de-a lung, de-a lung pe maluri
Atrasă-n cursul apei de-a râurilor valuri,
Şi-n cale-i să s-oprească, uimită, încântată
De dulcea armonie naturii deşteptată.

Atunci pe nesimţite un glas de zburător
Îi tot fura auzul şoptindu-i, plin de dor:
“Atât eşti de frumoasă la chip şi la făptură,
Că nopţii dai lumină, şi iernii dai căldură,
Şi orbilor din umbră dai ochi să te admire,
Şi morţilor grai dulce să spuie-a lor simţire.
Ah! părul tău lung, negru, ca aripa corbie,
Cu-a lui întunecime ar face nopţi o mie,
Şi chipul tău ce fură chiar ochii de copile
Din alba lui splendoare ar face mii de zile!
Ah! buzele-ţi rotunde, cu râs înveselite,
Se par două cireşe în soare pârguite,
Şi mijlocu-ţi de-albină sub vălul tău de aur
Se leagănă prin aer precum un verde laur;
Iar ochii tăi, luceferi cu tainice luciri,
Răsfrâng toată văpaia cereştilor iubiri
Ce ai aprins în inimi când te-ai ivit pe lume
Tu, zână fără seasnăn, minune fără nume!”

Copila, cu uimire, îl asculta zâmbind…
Apoi, cătând în urmă-i, se depărta fugind,
Lilie zburătoare, de fluturi alungată,
Care-i formau pe frunte o salbă-naripată.

III

Visează luna-n ceruri!… sub visul cel de lună
Flori, ape, cuiburi, inimi visează împreună.
Nici o mişcare-n frunze, şi nici o adiere
Nu tulbură în treacăt a nopţii dulci mistere.
Albina doarme-ascunsă în macul adormit,
Bâtlanul printre nuferi stă-n labă neclintit,
Şi raza argintie din stele dezlipită
Căzând, săgeată lungă, prin umbra tainuită,
Se duce de aprinde văpăi tremurătoare
În albele şiraguri de rouă lucitoare.

Dar cine-acum, ca raza, în lumea nopţii zboară?
Ce umbră, cu sfială, prin arbori se strecoară
Şi merge drept la malul pârăului din vale?
Oprindu-se-ngrijită ades în a sa cale,
Ea vine lângă apă, cu drag la ea priveşte
Şi, singură-n răcoare, de baie se găteşte.
O! dalbă feerie! divină încântare!…
Rochiţa de pe umeri alunecă, dispare,
Şi lumii se arată minunea cea mai rară,
Albind ca faptul zilei în zi de primăvară!
Toţi ochii de luceferi, de păsări şi de flori,
Loviţi ca de lumina rozatică din zori,
S-aprind de-o scânteiere ce-n inimă pătrunde…
Dar juna-mpărăteasă în apă se ascunde.
Ferice, dezmierdată de unda răcoroasă,
Ea-noată cu-o mişcare alene, voluptoasă,
Lăsând ca să albească prin valul de cristal
Frumoasa rotunzime a sânu-i virginal.
Şi iarba de pe maluri se pleacă s-o privească,
Şi trestia se-ndoaie voind ca s-o oprească,
Şi apa-n vălurele de aur se-ncreteşte,
Şi nuferii se mişcă, bâtlanul se trezeşte,
Pădurea cântă imnuri, şi luna amoroasă
Revarsă pe copilă o mantie-argintoasă.

Acum pe lângă trestii ea lunecă uşor
Şi, vrând la mal să iasă, pătrunsă de-un fior,
Pe sânul ei ud încă ea părul îşi adună,
Se oglindeşte-n apă, se oglindeşte-n lună,
ţi umbra-i diafană cu formele-i rotunde
În lină îngânare se clatină pe unde.

IV

Cocoşu-n depărtare intonă o fanfară!
Copila cu grăbire din valuri iese-afară.
Ah! unde-i e rochiţa şi unde-al ei noroc?…
Ea vede zburătorul cu ochii mari de foc
Ce vine ş-o cuprinde cu braţele-ntr-o clipă;
Dar grabnic se aude un freasnăt de aripă,
Şi dalba-mpărăteasă, din braţe-i dispărând,
Se schimbă-n rândunică şi fuge-n cer zburând!

Atunci ş-a ei rochiţă, nălţându-se în vânt,
Topitu-s-a în ploaie de raze pe pământ,
Şi pân-în faptul zilei crescut-au flori din ele,
Odoare-a primăverii: Bochifi-de-rândunele!…

Mirceşti, 1874

Leii, paraleii, militarii
aveau mainile roase de carii.
Din toata gloria ramasese doar o tresa,
din tot muzeul o singura piesa.

Fantii cu flori vestede la butoniera,
civilii care facusera o admirabila cariera,
mancati de molii, mureau
pe rand scuzandu-se : fara sa vreau.

Minotauri, centauri veneau
la hruba Frumoasei si nu mai plecau …
Si Frumoasa cu buzele pale
isi lega curelusa la sandale.

(“Intunecatul april “, 1937)

E-n zori, e frig de toamnă,
Şi cât cu ochii vezi
Se-ncolăceşte fumul
Şi-i pâclă prin livezi.

Răsună, trist, de glasuri,
Câmpiile pustii, –
Şi pocnet lung, şi chiot
S-aude-n deal la vii.

C-un zmeu copii aleargă,
Copil, ca ei, te vezi,
Şi plângi… şi-i frig de toamnă…
Şi-i pâclă prin livezi.

(Arta, Iaşi, an I, nr 15, 16 februarie 1904)

Ai vrea, precum se vede, să-ţi mai aduci aminte
D-acea miniatură a sexului frumos,
D-a ei vioiciune, spirituasele-i cuvinte,
D-ocheada cea focoasă din ochiu-i amoros;

De ochii ei cei negri ce-ar sparge o-ntristare
A lumii toată în doliu, d-acel surâs ceresc
Ce veseleşte lumea ca ziua de sărbare,
De gestele-i vioaie şi timbrul îngeresc;

De buclel-ebenine, lucioase şi flotânde
Pe sânul d-alabastru, ca aripe de corbi
Ce fâlfâie pe bruma ninsorilor căzânde
Cu toată răsuflarea-i ce tu în drag absorbi? –

Pleca când am văzut-o, şi tremuram de frică;
Căci inima-mi sta gata cu dânsa a zbura.
Purta pe piept o cruce, o cruce mititica,
Pe care şi evreii părea c-ar săruta.

(1840, mai 26)

De-aş trăi cât lumea-ntreagă,
Gândul meu la tine, dragă,
Vecinic, vecinic va zbura,
Ş-orice e mai sfânt în mine,
Dulce înger! pentru tine,
Pentru tine-1 voi păstra.

Cea mai blândă-a mea gândire,
Cea mai gingaşă simţire,
Cel mai falnic dor al meu
Ţie numai, numai ţie
Le închin pentru vecie
Ca la însuşi Dumnezeu!

Tu, fiinţă de slăvire!
C-un cuvânt, cu o zâmbire,
Cu un dulce sărutat!
Mi-ai dat suflet, mi-ai dat viaţă,
Şi a raiului dulceaţă
Tu în sânu-mi ai vărsat!

Tu mi-ai dat cu-a ta iubire
Acea naltă fericire,
Acel simt dumnezeiesc
Ce puternic ne supune
Şi ne-naltă de ne pune
Sus, pe tronul îngeresc!

Tu, Eleno!… dar, vai mie!
Într-o noapte de urgie
Cerul crud ne-a despărţit!
Tu te-ai dus, te-ai dus, iubită…
Fericirea-mi nesfârşită
Într-o clipă s-a sfârşit!

Aşa-i soarta! aşa-n lume
Tot ce poartă-un dulce nume,
Tot ce-i falnic şi frumos
Curând trece, curând moare,
Ca un cântec, ca o floare,
Ca un fulger luminos!

Steaua vine, steaua piere!
Astfel dulcea-mi mângâiere
A pierit de pe pământ;
A pierit, s-a dus cu tine
În locaşul de lumine…
Şi eu plâng pe-al tău mormânt!

Singur, singur cu-a mea jale,
Rătăcit pe-a vieţii cale,
Ca un orb nenorocit,
Viaţa-mi scade, jalea-mi creşte,
Ş-al meu dor în veci s-opreşte
Pe mormântul tău iubit!

Adio! pe-aceste maluri
De-ale Bosforului valuri
Îngânate lin, uşor,
Te las, înger de iubire!
Cu a vieţii-mi fericire,
Cu-al meu suflet plin de dor!

Constantinopol, mai 1849

În vârful a nouă meri,
Dă-i Domnului Doamne
Arde nouă lumânări,
Pică nouă picături
Trei de vin şi trei de mir,
Trei de apă limpejoară
Să-i facă de-o băişoară.
Dar în ea cine se scaldă,
Scaldă bunul Dumnezeu
Se scaldă de Iordăneşte
Cu apă se limpezeşte
Cu sfânt mir se miruieşte
Cu vinul se-mpărtăşeşte.

Pendulul apei calme, generale,
Sub sticlă sta, în Ţările-de-Jos.
Luceferii marini, amari în vale;
Sălciu muia şi racul fosforos.

Un gând adus, de raze şi curbură
(Fii aurul irecuzabil greu!)
Extremele cămărilor de bură
Mirat le începea, în Dumnezeu.