Poezia este ochiul care plânge.
Ea este umărul care plânge,
ochiul umărului care plânge.
Ea este mâna care plânge,
ochiul mâinii care plânge.
Ea este ţapa care plânge,
ochiul călcâiului care plânge.
O voi, prieteni,
poezia nu este lacrimă
ea este însuşi plânsul,
plânsul unui ochi neinventat,
lacrima ochiului
celui care trebuie să fie frumos,
lacrima celui care trebuie să fie fericit.
Un preot cuvios
Odată spovedea
Un crai religios,
Şi astfel îi vorbea:
“Ajută, domnul meu,
Pe câţi săraci găseşti,
Căci chiar pe Dumnezeu
Într-înşii îl cinsteşti.
Ştii ceea ce-a grăit
Al lumii ziditor,
Că cerul e gătit
De moştenire lor.”
– “O! dacă e aşa, răspunse mulţumit
Acel spoveduit,
Nici o grijă să n-ai, cuvioşia-ta;
Căci bunul Dumnezeu de mă va ajuta,
Eu îţi făgăduiesc
Pe toţi supuşii mei de rai să-i pregătesc.”
Cri, dă-mi mânuţa şi fii atentă:
e toamnă arborescentă
şi nori în amestec cu stele
curg peste autoturismele de pe şosele.
prin toamnă priveşti ca prin rigla de plastic
din clasa-ntâia: fantastic
se vedea-nvăţătoarea ocolită de curcubeu.
trăim într-un televizor color
cu sonorul dat încetişor…
în culori peruzea, lila, ecosez
zâmbim obraz lângă obraz, împreună
ca Frank Sinatra şi Joan Baez
sau ca doi hamsteri sub un clar de luna.
Cri a mea, Cri
cu tâmplele sidefii.
mi-au cam ieşit fumurile de celebritate din cap
şi viaţa literară mi se pare mai departe decât insulele Malvine
şi fâşnetele de pe stradă mi se par pure obiecte estetice…
nu îmi mai decupez cronicile din reviste,
nu mai “acord” interviuri:
tot ce a fost genialoid în mine mă face acum să zâmbesc.
ştii cât mă obseda structura materiei? cât îl iubeam pe Dylan Thomas?
ştii cum plângeam ascultând “E perfect, mamă”?
acum mentalitatea mea de producător s-a transformat într-una de
consumator
şi nu mai simt nevoia să-mi cultiv obsesiile,
să-mi întreţin nefericirea.
visătoria mea tristă s-a resorbit
acum, când ai răsărit
deasupra mea, cu neoane curbe, de curcubeu.
Cri, dragă eu.
trec autoturisme absente
pe şosele fluorescente.
va veni spic de zăpadă
şi va fi altfel colorată fiecare piatră de pe stradă
o să viscolească peste parbrize, capote
iar noi, sub plapuma de satin
vom citi la caldură Truman Capote
în miros de scorţişoară şi vin.
în televizorul color
cu sonorul dat încetişor
din părul tău oricare fir, şuviţă şi franj
va fi dublat cu frez, ciclamen şi oranj
(culorile nefiind bine reglate),
Cri a mea cu tâmple perlate.
ştiu acum că viaţa exista ca să fie trăită
asta înveţi de fapt de la o femeie: că nu eşti nemuritor
că nu eşti tot una cu universul chiar dacă eşti un mic univers.
ştiu acum că nici un poem nu a schimbat viaţa nimănui.
dă lăbuţa (vei da şi boticul)
toamna îşi agaţă baticul
în pomii turcoaz.
noi hoinărim prin fototapetul cu frunze gălbui şi cer de atlaz.
Prin vegherile noastre – site de in –
vremea se cerne, şi-o pulbere albă
pe tâmple s-aşază. Aurorele încă
se mai aprind, şi-asteptam. Asteptam
o singură oră să ne-mpărtăşim
din verde imperiu, din raiul sorin.
Cu linguri de lemn zăbovim lângă blide
lungi zile pierduţi şi străini.
Oaspeţi suntem în tinda noii lumini
la curţile dorului. Cu cerul vecini
cu toate că mult mai puţin o să pară.
Aşteptam să vedem prin columne de aur
Evul de foc cu steaguri paşind,
şi fiicele noastre ieşind
sa pună pe frunţile porţilor laur.
Din când în când câte-o lacrim-apare
şi fără durere se-ngroaşă pe geană.
Hrănim cu ea
Nu ştim ce firavă stea.
Praznic luminos,
Strălucit, frumos,
Astăzi ne-a sosit
Şi ne-a-nveselit
Că Mântuitorul
Şi izbăvitorul
În trup a venit
Raiul cel închis
Azi iar s-a deschis,
Şarpelui cumplit
Capul s-a zdrobit
Şi strămoşii iară
Prin sfânta Fecioară
Iar s-au înnoit
Îngerii cântau,
Păstorii fluierau
Magii se-nchinau,
Toţi se bucurau.
Dar Irod era
Că se tulbura
De naşterea sa.
El îl căuta
Voind morţii-al da,
Dar pruncul Isus
Din ţară s-a dus,
Fie lăudat,
Binecuvântat
În veacuri. Amin.
Un om beţiv odată se ispoveduia,
Iară duhovnicul aşa îl sfătuia:
— Aproapele tău să-l iubeşti,
Şi pe vrăjmaş să nu urăşti!
De vin cu totul să te laşi
Că-ţi este cel mai rău şi ne-mpăcat pizmaş.
— O contrazicere ce nu-i de înţeles, —
Răspunse beţivaşul:
Mai înainte, cum? iar singur îmi ziceşi
Să nu-mi urăsc vrăjmaşul
Şi iată prin urmare,
Că la aceasta eu nu-ţi pot da ascultare.
Îmi place de noul învăţător.
Astăzi, începând să dicteze, privirea îi căzu pe un băiat cu obrajii aprinşi. Trecu măna pe fruntea acestuia, să vadă dacă-i ferbinte. În timpul acesta, un şcolar din spate se ridică şi începu să facă pe marioneta. Învăţătorul se întoarse brusc.
– Băiatul încremeni.
– Să nu mai faci asta niciodată!
După ce termină dictarea, ne privi o clipă în tăcere. Apoi ne vorbi rar şi calm cu vocea lui rară.
– Ascultaţi, copii! Avem de stat împreună un an. Învăţaţi să fiţi cuminţi! Să căutăm să-l trăim în bună înţelegere. Învăţaţi să fiţi cuminţi! Nu vreau să fiu silit să pedepsesc pe nimeni. Clasa noastră va fi o familie.
Băiatul care se strâmbase în spatele domnului, se apropie de dânsul şi-i spuse cu glas tremurând:
– Domnule, vă rog să mă iertaţi!
– Te iert, băiatul meu!
Parcă-am ramas eu sângur pe pamânt,
În cer, ca-ntr-o clopotniţă uitată
E-un clopot greu care-a uitat să bată
Cu funia purtată-n nori de vânt.
Cum înainte nu mai este vreme
În urma mea, din nu ştiu care veac,
Prin noaptea cu aripi de liliac
Începe nu ştiu cine să mă cheme.
Şi paşii mei rasună după mine
Ca nişte bulgări care nu m-ajung,
Răsună tot in jur aşa prelung,
Tot golul-n care nimeni nu mai vine.
Începe a umbla singurătatea,
În jurul meu ca o mulţime mare,
Prin beznă cad furnici ce vor să care
În muşuroaie mari, pustietatea.
Se năruie-ntunericul din nou,
Şi-n noaptea-n care-s singura fiinţă,
Pământu-mpovărat de suferinţă,
Culcându-se-ngenunche ca un bou.
« Pagina anterioară — Pagina următoare »