Am primit un clopoţel!
Oare ce-am să fac cu el?

Ai să-l iei la colindat,
La urat şi semănat!

Anul bun în clinchet drag,
Celor ce-l primesc în prag!

Cling, cling, cling, când el răsună
Toată lumea e mai bună,

Lucrurile-s mai cu spor
Şi cei mici de ajutor.

Tată, când l-ai cumpărat,
Ai ştiut că-i fermecat?

Ce văd!…
E-adevărat?…
Tu eşti?…
Cum?…
N-ai murit?…
Tot mai trăieşti?…
Pendulă care te-ai oprit din mers,
Încerci acum să mergi în sens invers?…

Hai!… Spune-mi…
Spune-mi tot ce ştii…
Să-mi spui chiar şi minciuni,
Să-mi spui
Ce n-ai spus nimănui –
Nici celor morţi,
Nici celor vii …

Ce victime ai mai făcut
Din clipa-n care urma ţi-am pierdut?…
Ce vrăjitoare te-a trecut prin foc
Şi-a reuşit să-ţi pună inima la loc?…
Şi care-anume sfânt din calendar
Te-a sfătuit să te-ntâlneşti cu mine iar?…

De ce zâmbeşti?
E-adevărat?…
Te-ai răzgândit?…
Ne-am împăcat?…
Iar ne iubim?…
Sau, poate, şi-azi ne regăsim
Aceiaşi vechi duşmani?…
Dar tu mai ştii după câţi ani?…

Eu te-am iertat de mult!…
Dar tu?…
Răspunde-mi “Da”…
Răspunde-mi “Nu” –
Totuna mi-e!…
Ştii tu de ce –
La tine “Nu” şi “Da” nu sunt
Decât aceleaşi vorbe-n vânt!…

De ce te temi?…
De ce-ţi ascunzi
În palme ochii tăi rotunzi?…
De ce-ţi aprinzi ca un semnal
De foc bengal
Obrajii tăi de porţelan
Şi inima de Caliban?…

Răspunde-mi!…
Vreau să ştiu şi eu,
De ce-ai venit?…
De dragul meu?
Sau, poate, n-ai venit decât
Să-mi torni, ca şi-n trecut, pe gât
Un păhărel de coniac,
Ca eu să tac,
Iar tu să ţipi
Şi să dispari, apoi, suspect,
Cu voluptatea unei bombe de efect!…

Ce zici?
Aşa e c-am ghicit
De ce-ai venit?…
De ce te-ncrunţi şi nu-mi răspunzi?…
Ce nou secret îmi mai ascunzi?…
De ce scrâşneşti din dinţi
Şi taci?…
Hai!… Spune-mi, ce-ai de gând să faci?
Deschide-ţi gura – mii de draci! –
Şi lasă-mă să-ţi mai sărut…
Nu gura…
Ci răspunsul mut!…

La curte la Ţiligrad

Ziurel de ziua

Este-un fecior de-mpărat
Tot roagă pă maică-sa
Să-i deie pă soru-sa
Dragul mamii, eu ţi-oi da
Când mie face-mi-i
Pod de-aramă păstă vamă,
Pod de-argint păstă pământ.
El acele le-o cătat,
Şi-n biseric-o intrat.
Biseric-o tremurat
Icoanele-o lăcrimat.
Iconiţa Precestii
Din fundu’ bisericii,
Ea din grai aşa grăie
“Nu eşti popă cu dreptate
Să cununi soră cu frate
Sus îi Dumnezău, te-a bate”

Nu te mira că-mi prinzi privirea,
Păienjenită de durere,
Adesea cercetând ivirea
Şi alte lumi, şi altor ere.

În toiul luptelor nebune,
Pe rana inimii ce moare
Nădejdea vremilor mai bune
Răsare pururi ca o floare.

Din tot ce mi-a-nflorit vreodată,
Ea singură purta-va roade,
Azi, când grădina-i scuturată
Şi toată floarea stearpă-mi cade.

Zadarnic firea mă striveşte
Mereu sub aspra-mi suferinţă,
În mine pururi încolţeşte,
Mai viu, obstească năzuinţă.

Şi-n van m-abate-n jos furtuna
Şi strâns ma ţin cătuşe grele,
În mine lumea-şi încearcă-ntr-una
Avântu-i veşnic către stele!

Din mii de gânduri turburate
Un vis curat mi se încheagă,
Precum din spume sfărâmate
Ieşit-a Venera întreagă!

Clipă, desfă-ţi aripile tale bogate;
mările se clatină departe,
undeva un curs de râu s-abate,
oamenii se nasc, oamenii s-acopăr cu moarte…

Şi tu, nesigur,îndepărtat anotimp…
Nouri şi soare şi iarăşi nouri adânci,
ca şi când pe rând se descopăr frunţi gânditoare,
toate se-ntunecă, se luminează pe rând,

până ce luna loveşte umbrele toate;
iată mormintele, ţărmul scânteie gol,
şi-n casa de piatră fântânile cântă culcate,
dulce răsună brăţarile, părul domol.

Când mama mea surâde larg
Ea, poate că nici nu prea ştie,
Câtă lumină, câtă bucurie
Primesc prin ochii ei cu drag.

Şi chiar dacă o supăr câteodată
Eu ştiu că blând mă dojeneşte
Copil fiind greşesc copilăreşte,
Iar ea se lămureşte deîndată.

Aş vrea şi eu să pot, la rândul meu,
S-o răsplătesc cum se cuvine,
Atât cât am să pot de bine
Şi-orcât mi s-ar părea de greu.

Cum mama mea-i o zână bună
Ce stă mereu la mine-n casă,
Eu îi doresc să fie sănătoasă
Şi veşnic \”fiule\” să-mi spună.

Varianta I

O ce veste minunată
În Viflăem ni s-arată
Astăzi s-a născut
Cel făr’ de-nceput
Cum au spus prorocii.
Că la Viflăem, Maria,
Săvârşind călătoria,
Într-un mic sălaş,
Lâng-acel oraş
A născut pe Mesia
Pe Fiul în al său nume
Tatăl l-a trimis în lume
Să se nască
Şi să crească,
Să ne mântuiască.

Varianta II

O, ce veste minunată!
În Betleem ni s-arată,
Că a născut Prunc, Prunc din Duhul Sfânt,
Fecioara curată.

Mergând Iosif cu Maria,
În Betleem a se scrie,
Într-un mic sălaş, lângă acel oraş,
S-a născut Mesia.

Pe Fiul în al său nume,
Tatăl l-a trimis în lume,
Să se nască, şi să crească,
Să ne mântuiască.

Păstorii văzând în zare,
Din cer o lumină mare
Ei fluierau, îngerii cântau,
Cu toţii se bucurau.

Te duci şi ani de suferinţă
N-or să te vază ochi-mi trişti,
Înamoraţi de-a ta fiinţă,
De cum zâmbeşti, de cum te mişti.

Şi nu e blând ca o poveste
Amorul meu cel dureros,
Un demon sufletul tău este
Cu chip de marmură frumos.

În faţă farmecul palorii
Şi ochi ce scânteie de vii,
Sunt umezi înfiorătorii
De linguşiri, de viclenii.

Când mă atingi, eu mă cutremur,
Tresar la pasul tău când treci,
De-al genei tale gingaş tremur,
Atârnă viaţa mea de veci.

Te duci şi rău n-o să-mi mai pară
De-acum de ziua cea de ieri,
Că nu am fost victimă iară
Neînduratelor dureri.

C-auzu-mi n-o să-l mai întuneci
Cu-a gurii dulci suflări fierbinţi,
Pe frunte-mi mâna n-o s-o luneci
Ca să mă faci să-mi ies din minţi.

Puteam numiri defăimătoare
În gândul meu să-ţi iscodesc,
Şi te uram cu-nverşunare,
Te blestemam, căci te iubesc.

De-acum nici asta nu-mi rămâne
Şi n-o să am ce blestema,
Ca azi va fi ziua de mâine,
Ca mâini toţi anii s-or urma –

O toamnă care întârzie
Pe-un istovit şi trist izvor;
Deasupra-i frunzele pustie –
A mele visuri care mor.

Viaţa-mi pare-o nebunie
Sfârşită făr-a fi-nceput,
În toată neagra vecinicie
O clipă-n braţe te-am ţinut.

De-atunci pornind a lui aripe
S-a dus pe veci norocul meu –
Redă-mi comoara unei clipe
Cu ani de părere de rău!

Blânda toamnă dunăreană desmierdindu-ne s-a dus.
Totu-i alb şi rece totul: jos—omătul, bruma — sus.
Moartă-i lumea cea albită, peste care fără faţă,
Fără nori şi fără soare greu atârnă alba ceaţă.

Şerpueşte-n aer fumul şi se întinde alburiu
Din colibe troenite ca sicriu lângă sicriu.
În zădar privirea-ţi cată negre benghiuri în albeaţă:
Pan’şi umbrele sunt albe pe cea marmură de ghiaţă.

Însă iată, că şiraguri de calugărei în sbor,
Văd ceva negrind în zare: doar ele pe şes cobor
Şi de spânul chip ai ernei vesel croncănind s’agaţă…
Mult mai drag mi-e viul negru, decât albul fără viaţă,