| A fost odată ca niciodată etc. |
| A fost un împărat şi o împărăteasă. Ei aveau trei copii. Mai aveau pe lângă palaturile lor o grădină foarte frumoasă. Şi atât de dragi îi erau florile acestui împărat, încât însuşi cu multă tragere de inimă le plivea şi îngrijea de grădină. În fundul acestei grădini crescuse un măr cu totul şi cu totul de aur. Împăratul nu mai putea de bucurie că în grădina sa se află un aşa pom cum nu se găsea în toată lumea. Se tot întorcea pe lângă dânsul şi se tot uita pe de toate părţile la el, de i se scurgeau ochii. Când, într-o zi, văzu că pomul înmugureşte, înfloreşte, se scutură florile şi roadele se arată; apoi spre seară dă în pârguială. Îi zâmbea mustaţa împăratului şi îi lăsa gura apă, când se gândea că a doua zi o să aibă la masa sa mere de aur, lucru ce nu se auzise până atunci. |
| A doua zi nu se luminase bine de ziuă, şi împăratul era în grădină ca să vază merele cele aurite şi să-şi împace nesaţiul ce avea de a se uita la dânsele. Dară rămase ca ieşit din minte, când, în loc de mere coapte aurii, văzu că pomul înmugurise din nou, iară merele nicăieri. Încă fiind acolo, văzu cum înfloreşte pomul, cum îi cade florile şi cum roadele se arată iarăşi. |
| Atunci îi mai veni inima la loc şi se mulţumi a aştepta până a doua zi. În ziua următoare, ia merele de unde nu e. S-a supărat împăratul, nevoie mare, şi porunci la paznici să se puie să prinză pe hoţi. Dară aşi! unde e pomana aia! |
| Pomul înflorea în fiecare zi, se scuturau florile, rodul creştea şi seara da în pârg. Noaptea se cocea. Oarecine venea atunci şi le lua, fără să prinză de veste oamenii împăratului. Pare că era un lucru făcut: acel cineva care lua merele îşi bătea joc şi de împăratul şi de toţi paznicii lui. Acestui împărat acum nu-i mai era că nu poate avea mere aurite la masa lui, ciuda cea mai mare era că nici pârga acestui pom nu o văzuse măcar. Aceasta îl întristă până într-atâta încât p-aci era să se scoboare din scaunul împărăţiei şi să-l dea celui ce se va lega a prinde pe hoţ. |
| Fiii acestui împărat, pasămite că-i simţiră gândul, căci veniră înaintea lui şi-l rugară să-i lase a pândi şi ei. Mare fu bucuria împăratului când auzi din gura fiului său celui mai mare legătura ce făcea de a pune mâna pe hoţ. Le dete, deci, voie, şi ei se puseră pe lucru. Pândi în ziua dintâi fiul cel mare; dară păţi ruşinea ce păţise şi ceilalţi pândari din naintea lui. |
| A doua zi pândi şi cel mijlociu; dară nici el nu fu mai breaz, ci se întoarse la tatăl său cu nasul în jos. |
| Ei spuseră că până la miezul nopţii o duc cum o duc, dară că după aceea nu se pot ţine pe picioare de piroteala ce-i apucă şi cad într-un somn adânc, şi nu mai ştiu nimic. |
| Fiul cel mai mic asculta şi tăcea. Apoi, după ce sfârşiră de spus fraţii cei mai mari ce li se întâmplase, se ceru şi el de la tată-său ca să-l lase să pândească şi el. Cât de trist era tată-său pentru că nu se găsea nici un voinic care să-i prinză pe hoţii merelor, râse când îl auzi. Iară după multe rugăciuni se înduplecă. Atunci fiul cel mai mic se pregăti de pândă. |
| Cum veni seara, îşi luă tolba cu săgeţile, arcul şi paloşul, şi se duse în grădină. Îşi alese un loc singuratic şi depărtat de orice pom şi de zidari, astfel ca să n-aibă de ce se rezema. Se hotărî a sta în picioare pe un trunchi de pom tăiat, astfel încât când i-ar veni somn şi ar moţăi, să cază jos şi să se deştepte. Aşa făcu, şi după ce căzu de vro două ori, i se sperie somnul şi rămase treaz şi nebântuit de piroteală. |
| Când, colea despre ziuă, când somnul e mai dulce, auzi un fâlfâit ca de un stol de paseri că se apropie. |
| Trase cu urechea şi simţi că cineva jumuleşte pomul de mere. Scoase o săgeată din tolbă, o aşeză la arc şi, trac! trase o săgeată şi nu se făcu nici o mişcare. Trac! mai trase una şi iarăşi nimic. Când trase cu a treia, fâlfâitul se auzi din nou şi el pricepu că stolul de păsări trebuie să fi zburat. Se apropie de mărul de aur şi văzu că hoţul n-avusese timp a lua toate merele. Luase ce luase, dară tot mai rămăsese. Stând el acolo, i se păru că vede lucind ceva pe jos. Se plecă şi ridică acel ceva ce lucea. Când, ce să vezi d-ta? două pene cu totul şi cu totul de aur. |
| Cum se făcu ziuă, culese câteva mere, le puse pe o tipsie de aur, şi cu penele la căciulă se duse de le înfăţişă tatălui său. Împăratul văzând merele, mai-mai era să-şi iasă din minţi, de bucurie; dară îşi ţinu firea. Puse de strigă prin toată cetatea că fiul său cel mic a izbutit să aducă mere şi să şi afle că hoţul este o pasăre. |
| Făt-Frumos zise tatălui său să-i dea voie acum să caute şi pe hoţ. Tatăl său nu mai voia să ştie de hoţ, deoarece i-a ajutat Dumnezeu să vază merele cele atât de mult dorite. Dară fiul cel mic al împăratului nu se lăsă numai pe aceea, ci stărui până ce împăratul îi dete voie să meargă a căuta şi pe hoţ. Se găti de drum; iară când fu a pleca, îşi scoase penele cele de aur de la căciulă şi le dete împărătesei, muma lui, ca să le poarte ea până s-o întoarce el. |
| Luă haine de primeneală şi bani de cheltuială, îşi atârnă tolba cu săgeţile la spate, paloşul la coapsa stângă, şi, cu arcul într-o mână şi cu alta de gâtul credinciosului său, porni la drum. Şi aide, şi aide, merse cale lungă depărtată, până ce ajunse în pustietate. Aci făcu popas şi sfătuindu-se cu robul său cel credin- cios, găsi cu cale să apuce spre răsărit. Mai călătorind ei o bucată bună, ajunse la o pădure deasă şi stufoasă. Prin bungetul ăsta de pădure mergând ei pe dibuitele, căci altfel era peste poate, zăriră în depărtare un lup groaznic de mare şi cu fruntea de aramă. Îndată se şi gătiră de apărare. Când fură aproape de lup de o bătaie de săgeată, puse Făt-Frumos arcul la ochi. Văzând lupul una ca aceasta, strigă: |
| – Stăi, Făt-Frumos, nu mă săgeta, că mult bine ţi-oi prinde vreodată. |
| Făt-Frumos îl ascultă şi lăsă arcul în jos. Apropiindu-se lupul şi întrebându-l unde merge şi ce caută prin astfel de păduri nestrăbătute de picior de om, Făt-Frumos îi spuse toată întâmplarea cu merele din grădina tatălui său, şi că acum merge să caute pe hoţ. |
| Lupul îi spuse că hoţul era împăratul păsărilor. Că el când venea a fura merele, aduna pasările cele mai agere la zbor şi cu ele în stol venea de le culegea. Că acea pasăre se află la împărăţia de la marginea acestei păduri. Îi mai spuse că toată megieşia se vaită de furturile ce face ea poamelor de prin grădini, şi le arătă drumul cel mai apropiat şi mai lesnicios. Apoi, dându-i un merişor frumos la vedere, îi mai zise: |
| – Ţine, Făt-Frumos, acest merişor. Când vei avea trebuinţă de mine vreodată, să te uiţi la el, să gândeşti la mine şi eu îndată voi fi acolo. |
| Făt-Frumos primi merişorul şi-l băgă în sân, apoi, luându-şi rămas bun, porni cu credinciosul său şi, străbătând desişurile pădurii, ajunse la cetatea în care se afla acea pasăre. Cercetă prin cetate şi i se spuse că împăratul locului aceluia o ţine într-o colivie de aur în grădina sa. |
| Aceasta îi fu de ajuns a şti. |
| Dete câteva târcoale curţii împărăteşti şi luă aminte la toate amănunturile ce înconjura curtea. Cum se făcu seară, veni cu credinciosul său şi se pitulă la un colţ, aşteptând acolo până se liniştiră toţi cei din curte. Apoi credinciosul lui puindu-se piuă, Făt-Frumos se urcă pe dânsul; d-aci pe coama zidului, şi sări în grădină. Când puse mâna pe colivie, o dată ţipă pasărea şi, cât ai zice mei, se văzu înconjurat de o mulţime de paseri, care mai mici, care mai mari, ţipând pre limba lor. Şi atâta larmă făcură, încât se deşteptară toţi slujitorii împărăteşti. Şi viind în grădină, găsiră pe Făt-Frumos cu colivia în mână şi pasările dându-se la el să-l sfâşie, iară el apărându-se. |
| Puseră slujitorii mâna pe el şi-l duseră la împăratul, carele şi dânsul se sculase să vază ce se întâmplase. Cum îl văzu împăratul, îl şi cunoscu; apoi prinse a-i zice: |
| – Îmi pare rău, Făt-Frumos, de această întâmplare. De ai fi venit cu binele, sau cu rugăciuni, să-mi ceri pasărea, poate m-aş fi înduplecat să ţi-o dau de bunăvoia mea; dară acum, prins cu mâna în sac, cum se zice, după datinile noastre, cu moarte trebuie să mori. Şi numele îţi va rămânea pângărit cu ponosul de tâlhar. |
| – Această pasăre, luminate împărate, răspunse Făt-Frumos, ne-a jefuit de mai multe ori merele de aur din pomul ce are tătâne-meu în grădina sa, şi de aceea am venit să pui mâna pe hoţ. |
| – Poate să fie adevărat ceea ce spui tu, Făt-Frumos, dară la noi, împotriva datinelor noastre eu n-am nici o putere. Numai o slujbă însemnată făcută împărăţiei noastre te poate scăpa şi de ponos şi de moarte. |
| – Spune ce slujbă să-ţi fac, şi mă voi încumeta. |
| – De vei izbuti să-mi aduci iapa cea sireapă ce este la curtea împăratului meu vecin, vei scăpa cu faţa curată, şi-ţi voi da pasărea cu colivia. |
| Făt-Frumos primi. Şi chiar în acea zi şi plecă cu credinciosul său rob. |
| Ajungând la curtea împăratului vecin, luă cunoştinţă de iapă şi de împrejmuirea curţii. Apoi, cum veni seara, se aşeză cu credin- ciosul lui la un colţ de curte, unde i se păru a fi un loc de pârleaz. |
| El văzuse iapa cum o plimbau doi slujitori, şi se minună de frumuseţea ei. Ea era albă, avea căpăstrul aurit şi împodobit cu pietre nestemate, de lumina ca soarele. |
| Pe la miez de noapte, când somnul este mai dulce, Făt-Frumos zise credinciosului său de se puse piuă, iară el se urcă pe dânsul, apoi pe zid şi sări în curtea împăratului. Merse pe dibuitele şi în vârful degetelor, până ce ajunse la grajd; şi, deschizând uşa, puse mâna pe căpăstru şi trăgea iapa după dânsul. Cum ajunse iapa la uşa grajdului, unde nincheză o dată de haui văzduhul şi urlă toată curtea şi palaturile. Îndată săriră toţi cu totul, puseră mâna pe Făt-Frumos şi-l duseră la împăratul, carele şi el se sculase. Acesta, cum îl văzu pe Făt-Frumos, îl şi cunoscu. |
| Îl înfruntă pentru fapta cea mişelească ce era să săvârşească, şi-i spuse că datinele ţării sale dă morţii pe furi, şi că împotriva acelor datine el n-are nici o putere. |
| Făt-Frumos îi spuse drept toată şiritenia cu merele, cu pasărea şi cu cele ce îi zisese să facă împăratul, vecinul său. |
| Atunci împăratul îi zise: |
| – De vei putea, Făt-Frumos, să-mi aduci pe Zâna Crăiasa, poate că vei izbuti să scapi de moarte şi să-ţi rămâie numele nepătat. |
| Făt-Frumos se încumese şi, luând pe credinciosul său cu sine, plecă. Pe drum îşi aduse aminte de merişor. Îl scoase din sân, se uită la dânsul şi se gândi la lup. Şi cât te-ai şterge la ochi, lupul fu aci. |
| – Ce pofteşti, Făt-Frumos? îi zise. |
| – Ce să poftesc, îi răspunse el. Iaca, iaca, iacă ce mi s-a întâmplat. Cum să fac eu acum să mă întorc cu ispravă bună? |
| – De asta îţi este? Las’ pe mine, că treaba este ca şi sfârşită. Şi porniră câteşitrei spre Zâna Crăiasa. |
| Când fură aproape de Zâna Crăiasă, făcură popas într-o pădure de unde se vedea palaturile cele strălucite ale zânei. Se învoiră ca Făt-Frumos şi cu credinciosul său să aştepte la tulpina unui copac bătrân, până s-o întoarce lupul. |
| Şi mândre palaturi mai avea zâna, măre. Însuşi lupul se miră de frumuseţea şi de rânduiala cea bună ce era p-acolo. Cum ajunse, făcu ce făcu şi se furişă în grădină. |
| Ce să vezi d-ta? Nici un pom nu mai era verde. Le căzuse frunza, şi crăcile, şi rămurelele, de erau ca despuiaţi. Pe jos, frunzele căzute erau făcute scrum de uscăciune. Numai un stuf de trandafiri mai era înfrunzit şi plin de boboci, unii în floare şi alţii deschişi. Ca să ajungă până la dânsul, lupul trebui să meargă în vârful degetelor ca să nu fâşie frunzetul cel uscat, şi se ascunse în acel crânguleţ înflorit. Stând el acolo şi pândind, iată că iese Zâna Crăiasă din palaturi, însoţită de douăzeci şi patru de roabe, ca să se plimbe prin grădină. |
| Când o văzu lupul, p-aci, p-aci era să uite pentru ce venise şi să se dea de gol; dară se stăpâni. Căci era aşa de frumoasă, cât nu s-a mai văzut şi nu se va mai vedea pe faţa pământului. Avea un păr, nene, cu totul şi cu totul de aur. Cosiţele ei lungi şi stufoase, de-i bătea pulpele. Când se uita la cineva cu ochii ei ceia mari şi negri ca murele, îl băga în boale; avea nişte sprâncene bine arcuite, de pare că erau scrise, şi o pieliţă mai albă ca spuma laptelui. După ce dete câteva târcoale prin grădină cu roabele după dânsa, veni şi la stuful de trandafir să rupă câteva flori. Când lupul, care era ascuns în crâng, odată se repezi, o luă în braţe şi pe ici ţi-a fost drumul. Iară roabele, de spaimă se împrăştiară ca puii de potârniche. Într-un suflet alergă lupul şi o dete leşinată în braţele lui Făt-Frumos. Acesta, cum o văzu, se pierdu cu firea; dară lupul îi aduse aminte că e voinic, şi-şi veni în sine. Mulţi împăraţi voise să o fure, dară se răpuseră. |
| Făt-Frumos prinsese milă de ea, şi nu-i mai venea a o da altuia. |
| Zâna Crăiasă, după ce se deşteptă din leşin şi se văzu în braţele lui Făt-Frumos, prinse a-i zice: |
| – Dacă tu eşti lupul care m-a furat, a ta să fiu. Făt-Frumos îi răspunse: |
| – A mea să fii, nedespărţită până la moarte. |
| Apoi se înţeleseră la cuvinte, şi spuse fiecare şiritenia istoriei sale. |
| Văzând lupul dragostea ce se încinsese între ei, zise: |
| – Lăsaţi pe mine, că toate le întocmesc eu după vrerea voastră. Şi plecară a se întoarce de unde veniseră. |
| Pe drum, lupul se dete de trei ori peste cap, şi se făcu întocmai ca Zâna Crăiasă. Pasămite lupul era năzdrăvan. |
| Se vorbiră ei, ca credinciosul lui Făt-Frumos să stea cu Zâna Crăiasă la tulpina unui copaci mare în pădure, până se va întoarce Făt-Frumos cu iapa sireapă. |
| Ajungând la împăratul cel cu iapa, Făt-Frumos îi dete pre prefăcuta Zână Crăiasă. Cum o văzu împăratul, i se muie inima şi prinse un dor de dânsa, de nu se poate povesti. |
| Împăratul îi zise: |
| – Vrednicia ta, Făt-Frumos, te-a scăpat şi de ocară şi de moarte. Acum te şi răsplătesc pentru aceasta, dându-ţi în dar iapa. |
| Cum puse mâna pe iapă şi pe căpăstrul cel minunat, Făt-Frumos o luă la sănătoasa şi, puind pe Zâna Crăiasă călare pe iapă, porni cu dânsa şi trecu hotarele acelei împărăţii. |
| Împăratul adună numaidecât pe sfetnicii săi şi purcese la biserică ca să se cunune cu Zâna Crăiasă. Când fu la uşa bisericii, prefăcuta Zână se dete de trei ori peste cap şi se făcu iarăşi lup, carele, clănţănind din colţi, îşi arătă dinţii rânjind către curtenii împăratului. Aceştia, cum văzură, deodată îngheţară de frică. Apoi, după ce se mai dezmeticiră, se luară după dânsul cu chiote şi cu uideo. Dară lupul, să te ţii, pârleo! lungi pasul lupeşte, se duse, duluţă, de nu mai dete cu mâna de dânsul. Şi ajungând pe Făt-Frumos şi pe ai săi, merse cu dânşii. Când fu aproape de curtea împăratului cel cu pasărea, făcură ca şi la cellalt împărat. Lupul, schimbat în iapă sireapă, fu dus la împăratul, carele, văzând iapa, nu se mai ştia de bucurie. |
| După ce primi cu multă omenie pe Făt-Frumos, împăratul acesta îi zise: |
| – Ai scăpat, Făt-Frumos, şi de ponos şi de moarte. Iară eu îmi voi ţinea cuvântul împărătesc, şi mulţumirea mea va fi pururea cu tine. |
| Porunci, şi numaidecât i se dete pasărea, cu colivia ei cu tot. Şi primind-o Făt-Frumos, îşi luă ziua bună şi plecă. Ajungând în pădure unde lăsase pe Zâna Crăiasă, iapa şi pe credinciosul lui, porniră împreună către împărăţia tatălui său. |
| Împăratul cel ce primise iapa porunci să iasă toată oastea lui şi mai-marii împărăţiei sale la câmp, unde voia să li se arate călare pe iapa cea atât de vestită. |
| Când îl văzură ostaşii, toţi cu toţii strigară: |
| – Să trăieşti, împărate, că ai dobândit un astfel de odor! Să-ţi trăiască şi iapa, care te face să te arăţi aşa de măreţ! Şi în adevăr, venea, nene, iapa cu împăratul pe dânsa, de nu-i da picioarele de pământ, ci parc-ar fi zburat. |
| Se luară la întrecere. Dară nici pomeneală nu era ca să se apropie cineva de această iapă, căci pe toţi îi lăsă în urmă. |
| Când fu la o depărtare bună, o dată stătu iapa, trânti pe împărat, se dete de trei ori peste cap şi se făcu iarăşi lup, şi o rupse d-a fuga, şi fugi, şi fugi, până ajunse pe Făt-Frumos. |
| Când fură a se despărţi, lupul zise lui Făt-Frumos: |
| – Iată, de astă dată ţi s-au împlinit toate poftele. Păzeşte-te în viaţa ta a nu mai pofti lucruri peste puterea ta, căci nu vei păţi bine. |
| Apoi se despărţiră, ducându-se fiecare într-ale sale. |
| Ajungând la împărăţia tatălui său şi auzind că vine fiul său cel mic, îi ieşi înainte cu mare, cu mic, ca să-l primească, după cum i se cuvenea. |
| Mare fu bucuria obştească când îl văzură cu soţioară cum nu se mai găsea pe faţa pământului, şi cu odoare cum nu s-a mai pomenit. Cum ajunse, porunci Făt-Frumos şi făcu un grajd măiestrit pentru iapă; iară colivia cu pasărea o puse în pălimarul despre grădină. |
| Apoi tată-său puse de se făcu pregătirile de nuntă. Şi după câteva zile se cunună Făt-Frumos cu Zâna Crăiasă, întinse masă mare pentru bun şi pentru rău, şi ţinură veseliile trei zile şi trei nopţi încheiate. |
| După care trăiră în fericire, fiindcă Făt-Frumos nu mai avea ce pofti. Şi or fi trăind şi astăzi, de n-or fi murit. |
| Iar eu încălecai p-o şea etc. |
Fugind de tot: de lume şi de tine,
Mă duc să dorm pe-ntidere de ape;
Acolo groapa vantul să mi-o sape;
Amurgul serii cadă peste mine.
Nespus de dulcea ei singurătate
Şi-o poartă-n lume luna gânditoare:
Mă uit la dânsa, şi nu mă mai doare
Viaţa-mi plină de pustietate.
O tu, acela ce mă faci să sufăr,
O suflete, intoarce-te prin astre
Şi lasă-mă pe apele albastre,
Să dorm de veci, cu capul sub un nufăr.
(1894)
a) Ceas de seara
Cheagul alb, lăsat din seară,
Dintre limpezimi crescut,
Cu aripa ca un scut
Abia dus la subtioara,
Cel cu plisc întors de ceara rosie,
Incovrigat,
Peste inimi
Catre seară
Atârnat:
Chipul coabe,
S-a-îmbuibat în seara grasa
Ca-ntr-o banită a cu boabe
Si-a sburat.
S-a-imbuibat
Si s-a dus
Ceasul rău,
Ceasul tau, Domnita Hus!
b) Prezentare
Este – Domnisoara Hus
(Carnaksi, Masala!)
Cu picioare ca pe fus,
Largi salvari
Undeva.
Pentru ea cinci feciori
Pricopsiti (ah! beizadele),
Au taiat alti cinci feciori
Ce-i faceau la bezele.
Si-au dantat cinci feciori
Pricopsiti, la streangul furcii;
Ea danta
Acana
Cu muscalii si cu turcii:
Pasi agale
Cu pasale
Pasi batuti
Cu arnăuti,
Sprinteni, spornici,
Cu polcovnici
De tot sprinteni
De tot sus
De strigau, pierduti, ibovnici:
– Isala, Domnita Hus!
c) Vaduri si alaiuri
S-a-imbuibat
Si s-a dus
Ceasul rău,
Ceasul tau, Domnita Hus!
Svelt acum,
Taie-ti drum…
– Undă, undelemn călâi,
Vântul luneca, inmoaie.
– Haide, salta-ti din călcâi
Pintenii, toli câinii droaie,
Si la drum, pe uliti mici,
Lânga gropi, printre casoaie,
Când prin ghimpi, când prin urzici,
Iedera de zdrente, soaie,
Mână tot către Apus!
El te schimba-în humă verde
El milos de lin si-a pus
Mâna-i verde
Să-ti desmierde
Si grumajii tai umflati
(Ce serpi tari, cocliti de bale,
Mai cocliti ca serpii frati
Din fântâni municipale)
Si picioarele în coji,
Numai noduri, numai dâre,
Unde ani si ger, raboj
Incrustară: cu satâre!
d) Cuvinte de îmbărbătare
Suna noaptea, fund de tuci.
Tu ajungi, incaleci zidul,
Scoti din traistă trei lăptuci,
Pâinea oachesa, ca blidul.
Peste mlastini somnul spulberi.
Duhul mlastinii adie,
Un oras se-îngroapa-în pulberi
Departat, ca de hârtie.
– Si tu plângi ca Cel-de-sus
N-are grijă de sărace,
Ca ti-e trupul frânt, răpus:
Nu e nimeni să-l imbrace,
Lacrimi mari îti prind de gât
Lungi zorzoane de nebună.
Lasa, nu mai plânge-atât,
Sterge-ti ochii, te imbună,
Uite colo: stele ies
Ca vărsatul si pojarul
In răsad aprins si des
Intesat e Pălimarul;
Uite, cerul a miscat
Plecăciuni îti face tie.
Fruntea Cerul ti-a-închinat
Ametit, ca de betie;
Cercuitii – ochii tai –
Gem ca pietre-în tăvăluge!
Pe când guri de gol, în Văi
Instelate, sus, îi suge.
e) Aur netemporal
Hăt la cel
Vânat cer
Impacat la sori de ger,
Unde visul lumii ninge,
Unde sparge si se stinge,
Sub târzii vegheri de smalt,
Orice salt indraznit:
Falsă minge
Ori sec fulger
De hanger
Repezit;
– Prin Târziu si înalt
– In plictisul si căscatul lung al râpelor de smalt
Hai în sbor de soarec sur.
La ăl ciur
Des si rar
Clatinat la râul noptii
De Tiganul Aurar,
Ciuruitul prapur sur
Ce-în azur stravechi întinge
Ingălatul de azur:
Rupta lumilor meninge!
Pân’la el,
Usurel
Pe arc tors fără cusur
Indoieste si întinde
Sborul tau de soarec sur…
Si cu pumnul dus mosor
Pân’ la sita din tarie,
Treiera suierator
Spart descântec din fetie!
f) Chemarea mosorului
Buhuhu la luna suie,
Pe gutuie să mi-l suie,
Ori de-o fi pe rodie:
Buhuhu la Zodie;
Uhu, Scorpiei surate,
Să-l întoarca d-a-îndarate,
Să nu-i rupă vrun picior
Câine ori Sagetator!
– Ai văzut? Muri o stea.
– Ca o smieură mustea;
Stea turtita, – în hauri supta,
Adu-mi-l pe-o coada rupta,
Rupta si de lingura,
Să colinde singura,
Toate vamile pustii
Unde fierb, la pirostrii,
In ceaun cu apa vie,
Naravitii la curvie;
In zemi acre si amare
Câti au râs de fată mare;
In grăsime si colastră,
Câtii smintiră vreo nevastă.
Buhuhu, uhu, de zor
Si-înc-o data, prin mosor,
Doar i-o da mai mult îndemn
Coadei lingurii de lemn
(Lemn de leac)
Doar l-o-întoarce berbeleac
Doar l-o duce vălătuc
Pe ibovnicul uituc!
Fluturai la vânt făină,
Sloată se porni, haină;
Aruncai si cu pîsat,
Pâclă deasa s-a lasat;
Presărai atunci mălai,
Si tot cerul îI spălai,
Doar pe plai
Cît un scai
Mai juca un nour mic,
Sgriburit si de nimic;
Luai din sân tărâte coapte!
Si tot norul, jos, în noapte,
Ca o gâlca obrinti,
In tărână se trânti,
Inflori, crăpă în sapte
Nori la fel:
De sub nori si câmpuri – El
Subtirel
Varuit în alb de lapte,
Strigoi,
Rupt din veacul de apoi,
Vrej de soapte,
Din bici ud si din tăpoi
Hăituit de Miaza Noapte.
(Surorii noastre mai mari,
Roabe aceleiasi Zodii,
Prea-turburatei Pena Corcodusa.)
Are ochi de ciocolată
Şi priveşte uite-aşa:
Când iese ea pe stradă,
Toţi se uită după ea.
Are păr lung şi moale,
Roşcat-auriu
Şi poartă la gât
Un fular vişiniu.
Dac-o vezi, dă-mi de ştire
Şi-alerg cât de iute pot:
A plecat ieri de la mine
Cu inima mea cu tot!
A fugit din lume faur,
Trist şi nejelit –
Cu săgeţile-i de aur,
Martie l-a gonit…
Albi plutesc şi roşii norii
Peste munţi şi chei,
Parcă sufletu-aurorii
A rămas în ei…
Gârlele şi-ncep fanfara,
Şi, pornind şuvoi,
Strigă-n lume: primăvara
A sosit la noi!
Ce gândeşti la vremuri duse
Şi suspini mereu?
Lasă visele apuse,
Suflete al meu!
Uită lumile de stele,
Ce-au căzut pălind –
Bucură-te de acele
Care se aprind…
Ah, ce dulce e povara
Mugurilor noi!
Primăvara, primăvara
A sosit la noi…
( Românul, Arad, III nr. 73, 31 martie 1913.)
M-aşteaptă Nora la palat?
Marcele, iute, iute!
P-un cal, pe cel mai înfocat,
Să fiu în trei minute!
Marcel s-a dus, el a venit;
La scări un cal, frumos gătit,
Nechează, sare-n tropot.
Pe când steluţe-n cer apun,
Trill bate drum de-a dreptul,
Se duce calul, cel nebun,
Cât strâmt îi pare pieptul.
Menard, ca şi Trill, o iubea
Pe Nora; doi, iubiţi de ea,
Din doi s-alegi pe cine?
Frumoşi şi nobili amândoi,
Război trebe să poarte,
Şi, cel ce biruie-n război,
E cel iubit de soarte.
Rivalii-ncruntă arma lor,
Câştigă Trill acest amor,
Menard e-n pat de moarte.
Hei! plângă, geamă cel murind
Şi mii de griji apese-l!
Deasupra mea doi sori s-aprind
Şi-mi văd sufletul vesel!
Chiar azi, haihui! eu voi chema
Pe cel ce moare, hahaha,
La joc, că-i azi logodna!
Mă cheamă Nora la palat,
Al ei sunt pe vecie!
Când n-am rival, ea mi-a păstrat
Întreg amorul mie!
Menard e mort; eu l-am ucis!
Dar piară! Pentru-un dulce vis
Aş pierde lumea-ntreagă!
Greu suflă pieptul; raze vii
Apar în răsărituri,
Se duce calul pe câmpii
Ca-n gând, aşa ca-n mituri,
Dar iat-un lup! Stă roibu-n loc,
Nechează, sare plin de foc
Şi-aleargă fuga spaimei.
În piept sta capul, coama-n vânt,
Crunţi aburi ies pe nară;
În scări piciorul, pe pământ
Un trup de conte ară
Şi, cum ara, de el spăriat
Aleargă dublu de turbat
Spre punţi şi porţi fugarul.
Acolo stă; duc servitori
În sală pe sfărmatul,
Dar vai! îl fulgeră fiori
Şi nu-l încape patul.
E Nora ea? El e Menard?
Obrajii ei ca focul ard,
Şi ochii lui ca focul.
A fost rănit, dar nu din greu,
Precum credeai tu, Trille
El azi trăieşte şi-i al meu!
De mâine-n şepte zile
Vom fi, amor în Crist jurat,
Nevastă eu, şi el bărbat;
Azi, Trille, e logodna.
Şi m-aţi chemat voi, să vă fiu
Eu martor fericirii?
Hah, iadule, că nu-s azi viu!
El crunt priveşte mirii,
Se zvârcole ca un copil;
Menard s-apropie de Trill
Să-i lege rana triplă.
Pe mine vrei tu să mă legi?
Menarde, tu pe mine?
Dar n-ai ochi, n-ai, să mă-nţelegi
C-aş rumpe azi din tine,
Aş rumpe-n dinţi?! Vai fugi, vai fugi,
Că-mi pari vampir, că tot îmi sugi
Răsufletul din suflet!
Spre Nora-ntoarce-un ochi zdrobit:
Aşa să-l vezi, în rană
Pierind, pe cel ce l-ai iubit,
Tu fiară, tu Satană!
Apoi el moare blăstămând,
Căci lui îi pare ca şi când
În râs Menard i-ar zice:
Hei! plângă, geamă cel murind
Şi mii de griji apese-l!
Deasupra mea doi sori s-aprind
Şi-mi văd sufletul vesel!
Chiar azi, haihui! eu voi chema
Pe cel ce moare, hahaha,
La joc, că-i azi logodna…
(Hordou, 1886)
Cu roşii fanare, galbene, verzi
Trec noaptea strigoii prin lanuri de grâu
Şi câinii în lanuri în noapte tot bat
Strigoii la crâşmă în pod au intrat,
Şi podul se vede bizar luminat
De roşii fanare, galbene, verzi.
Strigoii, din pod, îşi iau înapoi,
Lăsate din viaţă, demult, amanete…
Aşa spune basmul ce azi l-am uitat
Că noaptea, la crâşmă, apar siluete
Cu roşii fanare, galbene, verzi.
Dar când despre ziuă cocoşu-a cântat,
Cad buzna, din pod, grămezi de strigoi,
Şi-n hău, peste lanuri, strigoii se pierd
Roşii, galbeni şi verzi.
Spart a fost oraşul mare
De a vremii vitregie
Peste moarta gălăgie
Cresc copacii până-n zare.
S-a uitat ce-a fost urgie,
Ce-a fost fală şi-nălţare
Spart a fost oraşul mare
De a vremii vitregie.
Într-a soarelui magie
Strălucesc porfiruri rare,
Urme şterse tot mai tare
Din străvechea energie…
Spart a fost oraşul mare.
Doi copii se jucau la poartă. Făceau cu mâna, din pământ moale, păsărele care semănau cu rândunelele. Păsărelele pe care le făcea pruncul Iisus, cât ce erau gata, băteau din aripi şi zburau. Pe care le făcea celălalt copil, pe nume Varvara, nu puteau zbura. Copilul se uita cum le făcea Iisus, să înveţe şi el cum să facă din lutul moale paseri care să poată zbura.
Rândunicile lui Iisus, cât ce le isprăvea, îi zburau din mână şi se învârteau mereu deasupra lor, ciripind mărunt. Erau acum multe, iar ale lui Varvara stăteau neputincioase la pământ.
– Învaţă-mă şi pe mine să fac păsărele vii! striga mânios Varvara. Le fac ca şi tine.
– Nu-s mai frumoase ale mele ca ale tale, răspunse Iisus.
– Dar nu zboară, zise supărat Varvara. Mai făcu şi altele, dar nici acestea nu zburară.
De ciudă, Varvara rupse o creangă de spin cu ghimpi mari şi-l lovi pe Iisus peste mână. Dar creanga de spin înainte de-a atinge mâna lui Iisus, se schimbă într-o ramură înflorită de cireş.
Când văzu asta lui Varvara i se făcu frică şi fugi.
Când fu mare, se făcu tâlhar. Când evreii l-au judecat pe Iisus la moarte, pe Varvara, care era în temniţă, au cerut să-l slobozească.
Totuşi, eu am văzut o pasăre
care a ouat în timp ce zbura…
Totuşi, eu am văzut un om plângând
în timp ce râdea…
Totuşi, eu am văzut o piatră
în timp ce era…
« Pagina anterioară — Pagina următoare »