a) Ceas de seara

Cheagul alb, lăsat din seară,
Dintre limpezimi crescut,
Cu aripa ca un scut
Abia dus la subtioara,
Cel cu plisc întors de ceara rosie,
Incovrigat,
Peste inimi
Catre seară
Atârnat:
Chipul coabe,
S-a-îmbuibat în seara grasa
Ca-ntr-o banită a cu boabe
Si-a sburat.

S-a-imbuibat
Si s-a dus
Ceasul rău,
Ceasul tau, Domnita Hus!

b) Prezentare

Este – Domnisoara Hus
(Carnaksi, Masala!)
Cu picioare ca pe fus,
Largi salvari
Undeva.

Pentru ea cinci feciori
Pricopsiti (ah! beizadele),
Au taiat alti cinci feciori
Ce-i faceau la bezele.
Si-au dantat cinci feciori
Pricopsiti, la streangul furcii;
Ea danta
Acana
Cu muscalii si cu turcii:

Pasi agale
Cu pasale
Pasi batuti
Cu arnăuti,
Sprinteni, spornici,
Cu polcovnici
De tot sprinteni
De tot sus
De strigau, pierduti, ibovnici:
– Isala, Domnita Hus!

c) Vaduri si alaiuri

S-a-imbuibat
Si s-a dus
Ceasul rău,
Ceasul tau, Domnita Hus!
Svelt acum,
Taie-ti drum…

– Undă, undelemn călâi,
Vântul luneca, inmoaie.
– Haide, salta-ti din călcâi
Pintenii, toli câinii droaie,

Si la drum, pe uliti mici,
Lânga gropi, printre casoaie,
Când prin ghimpi, când prin urzici,
Iedera de zdrente, soaie,

Mână tot către Apus!
El te schimba-în humă verde
El milos de lin si-a pus
Mâna-i verde
Să-ti desmierde
Si grumajii tai umflati
(Ce serpi tari, cocliti de bale,
Mai cocliti ca serpii frati
Din fântâni municipale)
Si picioarele în coji,
Numai noduri, numai dâre,
Unde ani si ger, raboj
Incrustară: cu satâre!

d) Cuvinte de îmbărbătare

Suna noaptea, fund de tuci.
Tu ajungi, incaleci zidul,
Scoti din traistă trei lăptuci,
Pâinea oachesa, ca blidul.

Peste mlastini somnul spulberi.
Duhul mlastinii adie,
Un oras se-îngroapa-în pulberi
Departat, ca de hârtie.

– Si tu plângi ca Cel-de-sus
N-are grijă de sărace,
Ca ti-e trupul frânt, răpus:
Nu e nimeni să-l imbrace,

Lacrimi mari îti prind de gât
Lungi zorzoane de nebună.
Lasa, nu mai plânge-atât,
Sterge-ti ochii, te imbună,

Uite colo: stele ies
Ca vărsatul si pojarul
In răsad aprins si des
Intesat e Pălimarul;

Uite, cerul a miscat
Plecăciuni îti face tie.
Fruntea Cerul ti-a-închinat
Ametit, ca de betie;

Cercuitii – ochii tai –
Gem ca pietre-în tăvăluge!
Pe când guri de gol, în Văi
Instelate, sus, îi suge.

e) Aur netemporal

Hăt la cel
Vânat cer
Impacat la sori de ger,
Unde visul lumii ninge,
Unde sparge si se stinge,
Sub târzii vegheri de smalt,
Orice salt indraznit:

Falsă minge
Ori sec fulger
De hanger
Repezit;

– Prin Târziu si înalt
– In plictisul si căscatul lung al râpelor de smalt
Hai în sbor de soarec sur.
La ăl ciur
Des si rar

Clatinat la râul noptii
De Tiganul Aurar,
Ciuruitul prapur sur
Ce-în azur stravechi întinge
Ingălatul de azur:
Rupta lumilor meninge!

Pân’la el,
Usurel
Pe arc tors fără cusur
Indoieste si întinde
Sborul tau de soarec sur…

Si cu pumnul dus mosor
Pân’ la sita din tarie,
Treiera suierator
Spart descântec din fetie!

f) Chemarea mosorului

Buhuhu la luna suie,
Pe gutuie să mi-l suie,
Ori de-o fi pe rodie:
Buhuhu la Zodie;

Uhu, Scorpiei surate,
Să-l întoarca d-a-îndarate,
Să nu-i rupă vrun picior
Câine ori Sagetator!

– Ai văzut? Muri o stea.
– Ca o smieură mustea;

Stea turtita, – în hauri supta,
Adu-mi-l pe-o coada rupta,
Rupta si de lingura,
Să colinde singura,
Toate vamile pustii
Unde fierb, la pirostrii,
In ceaun cu apa vie,
Naravitii la curvie;

In zemi acre si amare
Câti au râs de fată mare;

In grăsime si colastră,
Câtii smintiră vreo nevastă.

Buhuhu, uhu, de zor
Si-înc-o data, prin mosor,
Doar i-o da mai mult îndemn
Coadei lingurii de lemn
(Lemn de leac)
Doar l-o-întoarce berbeleac
Doar l-o duce vălătuc
Pe ibovnicul uituc!

Fluturai la vânt făină,
Sloată se porni, haină;

Aruncai si cu pîsat,
Pâclă deasa s-a lasat;
Presărai atunci mălai,
Si tot cerul îI spălai,
Doar pe plai
Cît un scai
Mai juca un nour mic,
Sgriburit si de nimic;

Luai din sân tărâte coapte!
Si tot norul, jos, în noapte,
Ca o gâlca obrinti,
In tărână se trânti,
Inflori, crăpă în sapte
Nori la fel:

De sub nori si câmpuri – El
Subtirel
Varuit în alb de lapte,
Strigoi,
Rupt din veacul de apoi,
Vrej de soapte,
Din bici ud si din tăpoi
Hăituit de Miaza Noapte.

(Surorii noastre mai mari,
Roabe aceleiasi Zodii,
Prea-turburatei Pena Corcodusa.)

Are ochi de ciocolată
Şi priveşte uite-aşa:
Când iese ea pe stradă,
Toţi se uită după ea.

Are păr lung şi moale,
Roşcat-auriu
Şi poartă la gât
Un fular vişiniu.

Dac-o vezi, dă-mi de ştire
Şi-alerg cât de iute pot:
A plecat ieri de la mine
Cu inima mea cu tot!

A fugit din lume faur,
Trist şi nejelit –
Cu săgeţile-i de aur,
Martie l-a gonit…

Albi plutesc şi roşii norii
Peste munţi şi chei,
Parcă sufletu-aurorii
A rămas în ei…

Gârlele şi-ncep fanfara,
Şi, pornind şuvoi,
Strigă-n lume: primăvara
A sosit la noi!

Ce gândeşti la vremuri duse
Şi suspini mereu?
Lasă visele apuse,
Suflete al meu!

Uită lumile de stele,
Ce-au căzut pălind –
Bucură-te de acele
Care se aprind…

Ah, ce dulce e povara
Mugurilor noi!
Primăvara, primăvara
A sosit la noi…

( Românul, Arad, III nr. 73, 31 martie 1913.)

M-aşteaptă Nora la palat?
Marcele, iute, iute!
P-un cal, pe cel mai înfocat,
Să fiu în trei minute!
Marcel s-a dus, el a venit;
La scări un cal, frumos gătit,
Nechează, sare-n tropot.

Pe când steluţe-n cer apun,
Trill bate drum de-a dreptul,
Se duce calul, cel nebun,
Cât strâmt îi pare pieptul.
Menard, ca şi Trill, o iubea
Pe Nora; doi, iubiţi de ea,
Din doi s-alegi pe cine?

Frumoşi şi nobili amândoi,
Război trebe să poarte,
Şi, cel ce biruie-n război,
E cel iubit de soarte.
Rivalii-ncruntă arma lor,
Câştigă Trill acest amor,
Menard e-n pat de moarte.

Hei! plângă, geamă cel murind
Şi mii de griji apese-l!
Deasupra mea doi sori s-aprind
Şi-mi văd sufletul vesel!
Chiar azi, haihui! eu voi chema
Pe cel ce moare, hahaha,
La joc, că-i azi logodna!

Mă cheamă Nora la palat,
Al ei sunt pe vecie!
Când n-am rival, ea mi-a păstrat
Întreg amorul mie!
Menard e mort; eu l-am ucis!
Dar piară! Pentru-un dulce vis
Aş pierde lumea-ntreagă!

Greu suflă pieptul; raze vii
Apar în răsărituri,
Se duce calul pe câmpii
Ca-n gând, aşa ca-n mituri,
Dar iat-un lup! Stă roibu-n loc,
Nechează, sare plin de foc
Şi-aleargă fuga spaimei.

În piept sta capul, coama-n vânt,
Crunţi aburi ies pe nară;
În scări piciorul, pe pământ
Un trup de conte ară
Şi, cum ara, de el spăriat
Aleargă dublu de turbat
Spre punţi şi porţi fugarul.

Acolo stă; duc servitori
În sală pe sfărmatul,
Dar vai! îl fulgeră fiori
Şi nu-l încape patul.
E Nora ea? El e Menard?
Obrajii ei ca focul ard,
Şi ochii lui ca focul.

A fost rănit, dar nu din greu,
Precum credeai tu, Trille
El azi trăieşte şi-i al meu!
De mâine-n şepte zile
Vom fi, amor în Crist jurat,
Nevastă eu, şi el bărbat;
Azi, Trille, e logodna.

Şi m-aţi chemat voi, să vă fiu
Eu martor fericirii?
Hah, iadule, că nu-s azi viu!
El crunt priveşte mirii,
Se zvârcole ca un copil;
Menard s-apropie de Trill
Să-i lege rana triplă.

Pe mine vrei tu să mă legi?
Menarde, tu pe mine?
Dar n-ai ochi, n-ai, să mă-nţelegi
C-aş rumpe azi din tine,
Aş rumpe-n dinţi?! Vai fugi, vai fugi,
Că-mi pari vampir, că tot îmi sugi
Răsufletul din suflet!

Spre Nora-ntoarce-un ochi zdrobit:
Aşa să-l vezi, în rană
Pierind, pe cel ce l-ai iubit,
Tu fiară, tu Satană!
Apoi el moare blăstămând,
Căci lui îi pare ca şi când
În râs Menard i-ar zice:

Hei! plângă, geamă cel murind
Şi mii de griji apese-l!
Deasupra mea doi sori s-aprind
Şi-mi văd sufletul vesel!
Chiar azi, haihui! eu voi chema
Pe cel ce moare, hahaha,
La joc, că-i azi logodna…

(Hordou, 1886)

Cu roşii fanare, galbene, verzi
Trec noaptea strigoii prin lanuri de grâu
Şi câinii în lanuri în noapte tot bat
Strigoii la crâşmă în pod au intrat,
Şi podul se vede bizar luminat
De roşii fanare, galbene, verzi.
Strigoii, din pod, îşi iau înapoi,
Lăsate din viaţă, demult, amanete…
Aşa spune basmul ce azi l-am uitat
Că noaptea, la crâşmă, apar siluete
Cu roşii fanare, galbene, verzi.
Dar când despre ziuă cocoşu-a cântat,
Cad buzna, din pod, grămezi de strigoi,
Şi-n hău, peste lanuri, strigoii se pierd
Roşii, galbeni şi verzi.

Spart a fost oraşul mare
De a vremii vitregie
Peste moarta gălăgie
Cresc copacii până-n zare.

S-a uitat ce-a fost urgie,
Ce-a fost fală şi-nălţare
Spart a fost oraşul mare
De a vremii vitregie.

Într-a soarelui magie
Strălucesc porfiruri rare,
Urme şterse tot mai tare
Din străvechea energie…
Spart a fost oraşul mare.

Doi copii se jucau la poartă. Făceau cu mâna, din pământ moale, păsărele care semănau cu rândunelele. Păsărelele pe care le făcea pruncul Iisus, cât ce erau gata, băteau din aripi şi zburau. Pe care le făcea celălalt copil, pe nume Varvara, nu puteau zbura. Copilul se uita cum le făcea Iisus, să înveţe şi el cum să facă din lutul moale paseri care să poată zbura.
Rândunicile lui Iisus, cât ce le isprăvea, îi zburau din mână şi se învârteau mereu deasupra lor, ciripind mărunt. Erau acum multe, iar ale lui Varvara stăteau neputincioase la pământ.
– Învaţă-mă şi pe mine să fac păsărele vii! striga mânios Varvara. Le fac ca şi tine.
– Nu-s mai frumoase ale mele ca ale tale, răspunse Iisus.
– Dar nu zboară, zise supărat Varvara. Mai făcu şi altele, dar nici acestea nu zburară.
De ciudă, Varvara rupse o creangă de spin cu ghimpi mari şi-l lovi pe Iisus peste mână. Dar creanga de spin înainte de-a atinge mâna lui Iisus, se schimbă într-o ramură înflorită de cireş.
Când văzu asta lui Varvara i se făcu frică şi fugi.
Când fu mare, se făcu tâlhar. Când evreii l-au judecat pe Iisus la moarte, pe Varvara, care era în temniţă, au cerut să-l slobozească.

Totuşi, eu am văzut o pasăre
care a ouat în timp ce zbura…
Totuşi, eu am văzut un om plângând
în timp ce râdea…
Totuşi, eu am văzut o piatră
în timp ce era…

E capul ei, şi pieptul ei—
O văd acum întreagă,
O strig pe nume şi-i vorbesc,
Dar ea să mă-nţeleagă?

Cu pieptul plin şi des bătând,
Cu faţa-mbujorată,
A răsărit dintr-un tufiş
Şi râde-acum mirată.

—”Tu eşti pe-aici? Eu te-am crezut
Cu oile prin vale!
De-aş fi ştiut că eşti în deal,
Mergeam pe altă cale!”

Subţire-n trup şi blândă-n grai,
Şi-n port aşa isteaţă,
Pe urma ei în fapt de-amurg
Dau zori de dimineaţă.

De-aş fi ştiut că n-a venit
Anume pentru mine,
Eu n-aş mai fi vorbit cu ea!
Dar ştiu şi-aceasta bine,

Că m-a cătat de mult prin văi
Pierdută-aşa cu gândul;
Şi dacă nu m-ar fi găsit,
Umblat-ar fi de-a rândul

Întreaga zi din deal în deal
Ca cerbul după apă—
Cu greu te scapi de-un lucru drag,
Şi prost e cine-l scapă!