Din vremile apuse ş-atât de fericite,
Aducerile-aminte adesea mă-mpresoară.
Ce de viaţă-n urmă!… Ca un potop mă-nghite
Comoara mea de visuri, pierduta mea comoară
Din vremile apuse ş-atât de fericite!

Cum se desfac, din noapte, icoane vechi şi sfinte!
Şi ca din cărţi, trecutul fantastic mi s-aşterne;
Atâtea dulci vedenii îmi picură în minte,
Cu durerosul farmec al pierderei eterne!…
Cum se desfac, din noapte, icoane vechi şi sfinte!

Figura ta cuminte, duioasă şi senină,
Răsare, scumpă mamă, din vremile acele,
Ca o madonă sfântă, scăldată în lumină.
Ce clară stă-n pervazul copilăriei mele
Figura ta cuminte, duioasă şi senină!

O lene grea se lasă din cerul cald de vară.
De soare-i plină casa. Tu-ncet, păşind pe scânduri,
Laşi storurile groase şi dai muştele-afară.
Apoi, prostii de-a mele asculţi şi cazi pe gânduri.
O lene grea se lasă din cerul cald de vară.

Curg valuri mari de umbră şi se-mpânzesc pe vale.
Din şes, privim spre codru, cum soarele se-neacă.
În mirosul de iarbă, tăcuţi păşim agale,
Şi bolta răcorită mai jos parcă s-apleacă,
Curg valuri mari de umbră şi se-mpânzesc pe vale.

Stai dreaptă-n strana vechii biserici de la ţară;
Eu bat la sfinţi mătănii, şi-i pup, şi-i rog cuminte,
Cum blândele-ţi poveţe de mic mă învăţară.
Tu, palidă-n extazul înduioşării sfinte,
Stai dreaptă-n strana vechii biserici de la ţară.

Din cărţi cu slovă veche şi cu figuri frumoase,
O lume ca de visuri, cu totul minunată,
Mi-o scoţi, şi pe-ndelete începi a mi-o descoase.
Cât farmec e-n această viaţă, adunată
Din cărţi cu slovă veche şi cu figuri frumoase!

La patul meu, tăcută, veghind neadormită,
Încet pe fruntea-mi arsă de friguri, mâna-ţi luneci,
În mine-ţi stă viaţa… întreaga ta ursită;
Şi după cum mi-s ochii, te bucuri sau te-ntuneci,
La patul meu, tăcută, veghind neadormită.

Din câţi copii pe lume-s, nici unul nu-i ca mine.
Şi cât mă vezi de mare în planurile tale!…
La zodii chiar s-arată cum am s-ajung de bine,
Şi ce măriri m-aşteaptă în norocoasa-mi cale!
Din câţi copii pe lume-s, nici unul nu-i ca mine…

Ce dureros se stinse deşarta-ţi aşteptare!
Pierdut, te văd, din cruda vieţii vijelie,
Nenorocită mamă, şi plâng că nu-s în stare
O slabă mângâiere să-ţi dau, cât de târzie,
Ce dureros se stinse deşarta-ţi aşteptare!

De fiul tău departe, stingheră şi trudită,
Nemaiavând puterea de-a te ruga şi plânge,
Azi îţi priveşti, cu silă, viaţa amăgită,
Cum a rămas pustie şi cât de trist se stânge,
De fiul tău departe, stingheră şi trudită.

Ca pete mari de umbră pe-o mirişte uscată,
Aşa, pe-a noastră urmă, trec stoluri lungi de gânduri.
Nimic nu mai există din câte-au fost odată,
Ş-asupra noastră anii pustii trec, rânduri-rânduri,
Ca pete mari de umbră pe-o mirişte uscată.

Din vechi hrisoave, din scripturi bătrâne
Strângând de-a valma note pentru Hronic,
Aşa-l văd eu pe tânărul canonic,
Istoricul semeţ şi dârz de mâine.

Când cei puternici l-agrăiau ironic,
El nu ştiu mânia să-şi înfrâne.
Mişei, l-au prigonit, l-au scos din pâine,
Dar n-au înfrânt curajul lui demonic.

Ca Dante, ne-nţeles, pribeag prin sate
Îl văd apoi purtând, trudit de cale,
Gigantica sa operă în spate,

Întreg trecutul naţiunii sale:
Un alt ‘Infern, mai crunt, mai plin de jale,
Căci toate-n el erau adevărate!

De-aş putea să dau durerea pentr’un strop de fericire,
Şi să schmb întrega ură, pe-o secundă de iubire,
Iar din lacrimile toate, de-aş putea, torent să fac,
Să dispară în oceane, cu tot răul fără leac,
De-aş putea ca mărăcinii, prăfuiţi de lângă drum,
Să ne’mbete ca şi crinii, noaptea, cu a lor parfum,
De-aş putea să ard tristeţea şi din flăcări, bucurie,
Urletele disperării, să le fac o melodie,
Norii negrii, de-aş putea, i-aş ascunde după munţi,
Şi pe Soare l-aş ruga, să ne descreţească frunţi,
Stelele, le-aş da pe toate, le-aş culege de pe cer,
Fiecare să şi-o poarte îmbrăcat cu-al ei mister,
………………………………………..
Timpul, cu aripa lui, l-aş opri din zbor, cu’n vers,
Să ne bucurăm o clipă, că e rai în univers.

Când ai plecat, zâmbind, din casa noastră,
Din odăiţa plină de senin,
În grabă, ai uitat o floare-n glastră
Şi pijamaua ta de crèpe de chine.

Sărmana pijama cu flori bizare,
În care-ai râs atât, nici nu credea
Că va veni o zi amară-n care
Ai să ne uiţi, pe mine şi pe ea.

De-atunci, şedem în fiecare seară
În faţa sobei pline de cărbuni
Şi depănăm povestea iar şi iară,
Ca doi prieteni buni.

Ştiind c-atât de mult îţi fuse dragă,
O-mbrăţişez sub vraja din amurg,
Prin falduri îmi adorm privirea vagă
Şi-i mângai fiecare brandenburg.

Şi noaptea, prin apusuri cristaline,
Când dorul sparge-al lacrimilor dig,
O culc în pat alăturea de mine
Şi-o învelesc, ca să nu-i fie frig.

(“Strofe ştrengare “, 1930)

Asta-i uşa:
Vei observa
Lângă perdea
Un scaun gol,
Dacă te-ai aşeza
Ai deranja…

Asta-i uşa:
Cum ai intrat?
Este ciudat
C-ai reuşit,
E un zgomot cumplit
Respiraţia ta,
Stai, nu te mişca…

“Te-am văzut cum dormi,
Pe buza de sus
Soarele ţi-a apus”

De câte ori vii,
Spui numai prostii…

Asta-i uşa:
Închide-o uşor,
Păşeşte uşor, hai,
N-are rost să mai stai,
Nu te-a auzit,
Şi-a închipuit
Că ai fi venit
Doar…

Prea târziu am ajuns la Paris, prea bătrân,
n-am avut nici noroc, nici chemări, nici curaj,
unde sunt, mă trezesc doritor să rămân
şi, cu grele picioare, m-ating de pavaj.

Nu-i de mine nimic din infernul modern,
eu în peşteri, acum, aş avea locul meu,
pe o piatră de râu mi-ar fi dor să-mi aştern,
orice drum la Paris mi se pare prea greu.

E trei sferturi sub ierbi generaţia mea,
ce să caut aici, fără nimeni din toţi?
invalizi glorioşi, lângă voi aş cădea,
dar mă cheamă absurd nebunia pe roţi.

Prea târziu am ajuns, prea bătrân, la Paris,
amintirea s-a şters, în memorie-i gol,
era bine să-l gust, cât mi-a fost inetrzis,
de pe oricare loc, azi, abia mă mai scol.

Şi mi-e dor de Brâncuşi, cel mai mult de Brâncuşi,
dacă nu-ntârziam, într-un straniu pariu,
îi umblam la fereşti, îi dormeam pe la uşi,
pentru opera lui, măcar piatră să-i fiu.

Condamnat, pentru veci, să fiu numai român,
noapte bună, oraş al eternei lumini,
prea târziu am ajuns la Paris, prea bătrân,
hai acasă, eu plec, n-are rost să rămân,
e prea scump pentru mine să mor în străini.

1995

I

Ard, zi şi noapte, marile furnale,
În vastele uzine ale morţii.
Din mii de coşuri funerare torţii
Se-nalţă limbi de flăcări infernale,

Ce spun că toate-s şubrede pe lume,
Că vremea-şi sparge formele ei goale,
Dând celui tare dreptul să se scoale
Asupra celui slab şi să-l zugrume.

Se prăbuşesc cetăţi, credinţi şi pravili,
Ce ni le-nchipuiam nestrămutate:
Un vânt turbat asupra lumii bate,
Pieire e, şi rupte-s orice stavili…

II

Ce tristă şi amară-nvăţătură
Din viforul acesta se ridică!
Iar vei trăi, sărmane om, în frică,
Iar te-a supus întunecata ură.

Popoarele-nvrăjbite între ele
Vor sta de-acum, ca fiarele, la pândă,
Sub veşnica-narmărilor osândă,
Cătând unul pe altul să se-nşele.

Căci răni adânci, în veci nevindecate,
Vor sângera-n tăcerea aşteptării;

Copii crescuţi în setea răzbunării
Vor duce-n luptă proaspete armate,

Şi iarăşi vor acoperi pământul
Mormanele de morţi şi de ruine,
Şi toat-a lumii trudă spre mai bine
Ca pulberea va risipi-o vântul…

III

Lanţ ruginit, verigă cu verigă,
Iubirea dintre oameni se desface:
Când fiara ostenită-n Cain tace,
E sângele lui Abel care strigă.

Încetează de-a mai plânge
Inimă făr’ de noroc
Căci prin lacrime de sânge
Nu s-alină, nu se stinge
Al durerii mele foc.

Foc ce arde în tăcere
Şi-i ascuns în pieptul meu,
Unde jalnica durere
Picurând amara fiere
Aşezat-a jugul greu.

Ah! şi-ţi adă tu aminte
C-acest chin de foc nestins
Prin duioase jurăminte
Tot o lacrimă fierbinte
De iubire, l-a aprins.

(Columna lui Traian, VI (1875), nr. l, p. 30)

Călăream pe un cal şi deodată-am văzut
că eu sunt calul acela
Şi deodată am văzut că ei doi
galopează pe mine.
Mă învolburam şi deodată
i-am văzut pe cei trei,
când umbra mea din spatele meu
mi-a strigat:
– Eu sunt tu. Lasă-i
pe cei patru să-şi urmeze destinul…
lasă-i!