Iar pe lumea ceealaltă scoborând acum flăcăii
Cei căzuţi la Vid pe dealuri şi pe şesuri la Vidin,
Câţi sosesc pe rând în stoluri, adunaţi în gura văii
Stau s-aştepte alte gloate câte se vedeau că vin.
Unii şterg de iarba udă câte-o sabie-ncruntată,
Din pulpana hainei, alţii sângele duşman îl storc,
Şi se laudă cu toţii şi vorbesc cu toţii-odată
Precum fac biruitorii din războaie când se-ntorc.
Când văzur-această gloată, toţi acei ce-nduşmăniră
Pe români de-a lungul vremii, plini de spaim-au tresărit
Resfirându-se prin noapte, precum fumul se resfiră,
Şi din margini mai spre margini se topeau necontenit.
Cu genunchii plini de tremur şi cu gheaţa morţii-n gură,
Morţi erau de-a doua oară, ca-ntr-al Orcului noian
Luptătorii din Mikene când îngălbeniţi văzură
Strălucind prin noapte coiful comandantului troian.
Dar ai noştri morţi de veacuri, câţi pieriră prin războaie,
Apărând a lor credinţă şi pământul românesc,
Stau cu ochii ţintă-n noapte şi-al lor mijloc îl îndoaie
Ca s-apropie privirea de minunea ce-o zăresc:
Văd români, şi-aud cuvinte româneşti! De-ai lor cu toţii!
Umilit venea, iar astăzi ce trufaş acest popor
Şi-ndrăznind dintâi o seamă, vin sfioşi să-şi vadă soţii,
Tot mai mulţi, cu toţii-n urmă s-au pornit din noaptea lor.
Şi precum în neastâmpăr păsări grabnice cu zborul
Se tot strâng de pretutindeni toamna ca să plece stol,
Astfel s-adunau românii şi sporea mereu poporul
Celor morţi umplând de vuiet câmpul meu-nainte gol.
S-a mişcat acum de-a valma toată lumea-n locuinţa
Umbrelor, sunând ca marea şi-ntr-un zbucium neîntrerupt,
Iar de-atâta nor de duhuri ce-şi vădea prin glas fiinţa
Se părea că-i românească toată lumea dedesubt.
Străbătând genuni cu mersul, nesfârşită li-e venirea,
Ca potopul de puternici şi nebiruiţi ca el
Câţi pieiră far de urmă copleşiţi de năvălirea
Asiei, şi-arcaşi cu glugă din câmpiile lui Gel.
Câţi au înroşit cu sânge râuri mari şi-ascunse plaiuri.
Când prin văile bulgare Ioniţ-avea locaş,
Şi frumosul grai al nostru printre bâlbâite graiuri
Şi-l păstrau, murind sub steagul ducilor de Făgăraş.
Iată-i, înşişi vin în frunte cei ce-au cârmuit norodul,
Principii din munţi şi banii cu viteze fiare-n scut,
Şi cu Negru-vod-alături vine Dragoş voievodul,
Unul fost la Olt de pază, celălalt străjer la Prut.
Şi-Alexandru-al cărui nume şi-astăzi codrii-l mai îngână
Tânăr şi părând ca Hector cel cu coif fluturător,
Când cu suliţa-i grozavă, falnic răsucind-o-n mână,
Sare-n mândru-i car şi umple câmpii Troiei de omor.
Trăsnet al mâniei noastre, Mircea, tu iuţeşte-ţi paşii,
Adă-ţi gloatele ce-n clipa bine-potrivitei vremi
Prins-au fulgerul cu palma! Braţ, ce pustiind vrăjmaşii,
Dunărea ca soţ de luptă, munţii te-ai trudit să-i chemi.
Ce vei fi gândit tu, Mircea, când vedeai pornit cum vine
Peste munţi şi peste ape, ca furtuna, Ilderim?
Vai, putem noi azi pricepe sufletul ce-a fost în tine,
Mai avem simţire-n inimi ca-ndeajuns să te slăvim?
Iar dincolo vine-n goană cel ce-n numărate zile
A clintit temeiul lumii şi-a oprit şi vremea-n loc,
Cel cu nume sfânt de-Arhanghel cu-al tău nume, Mihaile,
Tot ca tine de puternic şi cu sabie de foc.
Munţii se retrag din cale-i, iar protivnica sa bardă
Intră-n fier ca-n lemnul putred, pui din oltenescul leu!
Foc de n-ar mai fi, şi lege, ca nimic să nu mai ardă,
Foc ar naşte iar pe lume ochii-acestui Prometeu.
Şi cu el Fărcaş şi Stoica, şi-nvârtindu-şi buzduganul
Doi Buzeşti, ducând şi spaimă şi-al pieririi-ngheţ cu ei!
Spuie Neajlovul, Sinane, câte oşti pierdu sultanul,
Şi şelimberul să spuie cum ţi-a fost, nebune-Andrei?
Amurat, ţi-aduci aminte cum sosi grăbit odată
Şi era să-ţi spargă poarta ca să-ţi intre-n ţarigrad?
Şi ce cale-avea să facă! Dar s-a tânguit vrodată
Fulgerul că-i drum departe de la nor până la brad?
Iată-l însă cel din cuibul pus de-oştenii teutonici,
Ştefan, turnul de-apărare al românilor, venind
Suflet mânios şi-n toată strălucirea câtă-n cronici
Scrisă e c-a fost pe vremea când el ţara străjuind
A făcut din oase-un munte şi-a-nhăţat şi regi de plete
Şi, arând de ciudă câmpul, puse-n jug duşmanii lui
Pe mănunchiul spăzii sale mâna lui tot caldă stete,
Căci el nu ştiuse-n viaţă cum s-anină spada-n cui.
El şi-aici e-ntreg în arme şi purcede-aprins pe cale,
Parc-a pururi vede-n faţă Racova şi Podu-Nalt,
Iar de vuietul mulţimii şi de coifuri şi de zale
Tremură, răzbit de spaimă, tot tărâmul celălalt.
El şi-aici e vântul iernii, şi duşmanii săi sunt pleava!
Urcă munţi fără de plaiuri, trece Dunări fără pod
Faceţi loc! Sosesc ca râul luptătorii din Suceava,
Trec voinicii cei năpraznici ai lui ştefan voievod!
Şi Ion Cumplitul vodă, jalnic schilăvita strajă
A Moldovei, scut puternic al poporului de rând,
Şi nenfricoşatul ţepeş, Petru Rareş a lui Majă
Vin cu toţii de prin noapte, gloate-n urmă-le-aducând.
Şi hatmani şi capi de oaste daţi-mi voi acum o sută
De vieţi, ca să am vreme să-i numesc aici pe toţi!
Şi tu, neam român, tu astăzi stai cu inima pierdută,
Făr de zei te crezi pe lume şi pustiu tu te socoţi.
Iată-ţi gloria de veacuri! Umbre mari din lumea moartă,
Ah, că n-am eu glas de tunet ca să pot să le rechem
Ne avem şi noi Olimpul, şi pe-a veşniciei poartă
Am intrat şi noi; şi-ntr-însul zei fără de moarte-avem!
Ce-ţi aluneci plini de jale ochii umezi pe ruine,
Neam al nostru, ca să judeci drumul schimbătoarei sorţi?
Soarele din noapte iese, din mormânt puterea vine:
Naşterea cea viitoare ne e-n lumea celor morţi.
Înalt în orga prismei cântăresc
Un saturat de semn, poros infoliu.
Ca fruntea vinului cotoarele roşesc,
Dar soarele pe muchii curs – de doliu.
Aproape. Ochii împietresc cruciş
Din fila vibrătoare ca o tobă,
Coroana literei, mărăciniş,
Jos în lumină tunsă, grea, de sobă.
Odaie, îndoire-n slabul vis!
– Deretecată trece, de-o mătuşe –
Gunoiul tras în conuri, lagăr scris,
Adeverire zilei – prin cenuşe.
Ce-ati facut cu nebunii din gari ?
Macar ei n-aveau limba de cirpa.
Saci cu piine,sudoare,tigari
si tacerea complice si tirfa.
I-au cam tras spre polul lor cald
institutele de binefacere ?
Le-au extras de sub teasta smarald,
i-au papat chiar în faza de coacere ?
Om-vagon, bou vagon, palid tren
cu baloturi de sila si ura.
Sint copilul din Dodeskaden
cu ziare aprinse în gura.
(1989)
Valul venind spre mine a împietrit în aer
O, chiar şi tu, iubito, ai rămas
într-o deplină nemişcare.
Şi timpul are febră
O, el mă arde
secunda este fixă ca o perlă
şi stropii valului atârnă-n aer.
Tu, atât apuc să strig, tu
şi cuvântul începe să se vadă
încet,âncet cum se vede lăsarea de noapte,
cuvânt din două litere: tu.
Animal monstruos, înţelesul
s-a oprit, şi începe să se vadă…
O, mare iubită ! Ce bună amică eşti tu cu poeţii !
Porneşte vaporul, şi iată-mă singur din nou lîngă pupă.
Viu aeru-mi umflă plămînii de parc-aş sorbi dintr-o cupă
Demonică, filtru-ncărcat de toate puterile vieţii !
Ah, gustul trecutelor lacrimi, pe care le-am plîns altădată,
Pe buzele-mi pale acuma-l simt iarăşi — mărgelele de sare !
Ce altă dovadă mai vie că matca-ţi adînc zbuciumată
E albia primordială a vieţii, o, tainică mare?
Ce giulgiu imens peste-un leagăn strîng apele verzi mişcătoare,
Ce-albastru a prins peste tine în cuie de foc baldachinul !
În noaptea aceasta simt bine că-s clipa etern călătoare,
Că-s una cu apele mării şi una sînt cu seninul !
Greu cade nămolul la funduri, ca după furtună, şi cine
În apa privirilor mele ar fi să privească de-aproape,
N-ar crede c-aşa limpezime l-ascunde atîta de bine
precum îţi învăluie taina imensul tău giulgiu de ape !
Şi gîndul meu fuge-nainte departe pe-ntinderea mării
Ce splendidă-mi pare această albastră şi unică oră !
O, dacă pe clipele-aceste s-arunc aş putea o ancoră,
Ce vesel aş da pe vecie tot restul vieţii uitării !
Sãlaşul lui pe râpile surpate
Este demult un orb cotlon de minã
Cu beznele de-apururi îngheţate
Sihastrul arde-ades ca o luminã.
La rãsãrit el face o-nchinãciune
Cu ochii închişi pe radiosu-i vis
Şi intrã încet smerit în rugãciune
Ca în pridvorul cerului deschis.
(Miercuri 11 dec. 1957)
Din puf, ies trei ciocuri mici,
Speriate : Sunt aici!
Blânda mamă, coţofana,
Le strecoară-n pliscuri hrana
Şi cu paie-i înveleşte;
Poate vulpea nu-i zăreşte..
Unul e slăbuţ, gingaş,
Altul este mai golaş
Şi, să nu fie la fel,
Ultimu-i dolofănel.
Doamne cât îi mai iubeşte!
De i-ar face mari pe toţi!
Însă cine îi păzeşte,
Ai putea sa-mi spui, de hoţi?
Într-o zi, tot singurei,
Vulpea se dădu la ei.
Zarvă mare. Pân’ la cer.
Păsări ce strigau ca arse…
Presimţînd o tragedie,
Coţofana se întoarse.
-Vulpea ţi-a ucis un pui,
Dar cu ea să nu te pui!
– Ba mă pun, că-i puiul meu.
Lasă că o satur eu!
Umblând după chilipiruri
Şi bucate mai alese,
Vulpea mirosi plăcinte…
Coţofana, să le-ndese
În stomac, o ajută:
– Ce prietenă îmi eşti,
Coţofană, hai, mai dă…
De pe tavă, cu-a ta coadă,
Mai fă câteva să cadă.
– Dar tu, vulpe, mă ajuţi?
Îmi culegi din măceş boabe
Să dau la ai mei puiuţi ?
– Sigur, sigur, spuse vulpea,
Bucuroasă c-a scăpat
Şi că pasărea nu ştie…
Puiul…cine l-a mâncat.
“Eşti vicleană, da’-nţeleaptă,
Câtuşi de puţin… Aşteaptă
Şi-o să ai hrană gustoasă,
Cât să n-o mai vrei pe masă!”
Gândi-n sine coţofana.
Şi cum n-ar gândi sărmana…
Printre-mbucături, brusc, vulpea
O trezeşte:
– Zău, ţi-aş da,
Din plăcintele acestea,
Dacă brânza ţi-ar plăcea…
– Mulţumesc, mănâncă tu !
– La plăcinte, nu zic nu…
– Mai că-mi vine, draga mea,
Pe-un ton foarte dubios,
Să te pizmuiesc: cum ştii
Tu să fii şi de folos!
– Lasă vulpe, tu mănâncă,
Nu te-opri, nu-i vremea încă.
Şi-uite-aşa vulpea mâncă
Până când se cam umflă
Şi-ncepu a se văita:
– Coţofană, dumneata
Cunoşti doctor priceput?
– Cum să nu? Cu drag te-ajut.
La aşa un caz de grav,
Ştiu un vânător grozav.
Şi se duse
Şi-l aduse.
Eu, pe vârfuri de picioare,
Plec de-aici în graba mare…
după o poveste populară celtică
Nu stiu ce am,
Ca nu dorm cand dorm
Nu stiu ce am,
Ca nu sunt treaz,
Cand stau de veghe.
Nu stiu ce am,
Ca nu ajung nicaieri,
Cand merg.
Nu stiu ce am,
Ca stand pe loc
Sunt, hat , departe.
Doamne, din ce fel de huma
M-ai luat in palmele tale calde
Si cu ce fel de saliva
Ai amestecat si-ai framantat huma-mi?
De nu stiu ce am
Ca exist,
Nu stiu ce am
Ca nu mai am nimic,
Decat pe tine.
Aceşti contemporani ai mei
Fac nencetat acelaşi sport
De treizeci de-ani îmi tot zic mort
Tot mai pizmaşi şi mai mişei.
Strigoi, adesea-mi zic tot ei
Bătrân, în ultimul resort
Aceşti contemporani ai mei
Fac nencetat acelaşi sport.
Deşi par lei şi paralei,
N-au cu talentul vreun raport,
Şi n-au nici sfinţi, nici dumnezei,
Trântiţi în viaţă de-un avort…
Dar sunt contemporanii mei.
„Capul cel de buâr a hiarî vestitî,
Sămneadză putere ţărâi nesmintitú.
Pre câtu-i de mare hiara şi buiacî,
Coarnele-i păşune la pământ îş pleacî
De pre chip să vede buârul ce-i place
C-ar vrea-n toatî vremea să stea ţara-n pace
Domnul Duca vodî de la Hs. are
agiutoriu pre stemî şi ferinţî tare,
Vinstita cruce şi-n ceas de năvalî
a lui Hs. maică îi da sprijineală.”
1682
« Pagina anterioară — Pagina următoare »