La un neguţător mare
Cărui vederea-i slăbise
Fără nici o invitare
Un doctor vestit venise.
Când zic vestit, se-nţelege că nimeni nu-l cunoştea,
Însă avea atestate
Numai în aur legate,
Diplome ce-n academii luase, cum el zicea,
Prin ţări care niciodată
Nu au figurat pe hartă,
Dar care cu bună seamă el nici le-ar fi părăsit,
De-ar fi mai avut acolo vreun bolnav de lecuit.
Bunul pătimaş îl crede,
Doctorul vreme nu pierde,
Ci-l unge c-o alifie, apoi la ochi l-a legat,
Apoi după ce îi spune din partea lui Ipocrat
Că are să şază astfel o săptămână deplin
Întinde mâna… pe masă era un frumos rubin,
Inel de formă antică, vechi suvenir părintesc;
Doctorul îl ia, se duce, şi ca să vă povestesc
Mai pe scurt, el vine iară a doua ş-a treia zi,
Şi nencetat, totdeauna, la orice vizită nouă
Luă câte unul-două
Din lucrurile mai scumpe câte în casă găsi.
Când se-mplini săptămna, pe bolnav îl dezlegă:
„Uite-te, cum ţi se pare, şi cum vezi?” îl întrebă.
„Cum văz? răspunse bolnavul, împrejurul său privind
Şi din averile sale nimica nemaivăzând.
Cum văz? nu ştiu, frate, atât numai pot să zic
Că din ce vedeam odată acum nu mai văz nimic.”
Cunosc patrioţi politici, care-aşa exploatez
Simplitatea populară, şi ei singuri profitez.
Mari roze bogate şi grele
Abia mai pot capul să-şi ţină
De luxul ce poartă pe ele,
Scăldate-n albastra lumină.
Miresme plutesc prin grădină,
Iar roua deşiră mărgele
Pe roze bogate şi grele,
Ce-abia mai pot capul să-şi ţină.
Avântul simţirilor mele
Mă duce-ntr-o sferă senină
De ceaţa lumeştilor rele,
În care, pe frunte-mi se-nclină
Mari roze bogate şi grele.
Prin pădure, la plimbare,
Azi mă întreba bunicul:
-Tudorel, tu nu ştii oare
De povestea cu piticul?
Tot plângând că-i mare drumul
Şi că-n braţe-ar fi mai bine,
A zâmbit şiret bunicul,
Nu s-a supărat pe mine.
El din vest-a scos o nucă
Şi-a rostogolit-o-n iarbă.
Nu ghiceşti? În ea se află
Un pitic bătrân, cu barbă.
Dacă o vei da de-a dura
Dar în linişte! Să ştii!
Va cânta încet piticul
Vreo trei-patru melodii.
Până am ajuns acasă
N-a cântat, nici n-a vorbit!
S-o fi supărat piticul?
Sau bunicul a glumit!
Pe luncă sună coasa; jos pe vale,
Copii fac larmă, râd, se iau la trântă:
Pe creangă vesel un florinte-mi cântă…
Ce dulce-i glasul ciripirii sale!
Din păpuşoi un iepur sare-n cale:
Seninul zilei oare nu-l încântă?
Un foşnet lin de frunze-l înspăimântă
Şi fuge — parcă cerul se prăvale!…
Albine fierb; lăcuste, greieri saltă;
Ţânţari se bat; fug fluturi albi departe…
Bondarul singur zice ca din carte…
Eu însă zac pierdut în iarba-naltă,
Privind, cu ochii beţi de poezie,
A cerului albastră-mpărăţie!
E sarbatoare la Florii –
Cum n-a mai fost vreodata,
Caci Cel prezis de profetii,
Azi in Sion se-arata.
Smerit, cu chipul Sau senin,
Inconjurat de gloate,
Isus, calare pe asin,
Coboara spre cetate.
In maini, cu crengi de palmier,
Ii ies multimi in cale;
Rasuna al Iudeii cer,
De cint si osanale.
Rasuna coruri de copii
Multimea se tot strange,
E sarbatoare la Florii,
Dar Imparatul plange:
„Ierusalim, Ierusalim,
Ce mi-ai respins iubirea
Si darul pacii cel sublim –
Iti plang nenorocirea.
Dusmanii vor imprejmui
Tot zidul tau cu schele,
Iar pentru mame si copii
Veni-vor vremuri grele.”
Cu lacrimi calde pe obraz
Plangea Ierusalimul … ,
Dar plansul lui mai scalda azi
New Yorkul si Kremlinul.
Vazduhul Terei e brazdat –
De undele divine,
Iar orologiile bat
Sfarsitul care vine.
E sarbatoare pe pamant
Si lupta pentru pace,
Se flutura lozince in vant,
Dar Printul pacii tace.
Azi, nu romani si nici barbari,
La porti vin cu stafeta,
Ci mii de monstrii nucleari –
Ameninta planeta.
E sarbatoare si e joc
Si muzicile canta,
Dar pace tu nu ai deloc
Si moartea te-nspaimanta.
El hotaraste iar o zi
Azi, cat se poate spune,
Pe Printul pacii-L poti primi,
Nu amana pe maine!
Iartă-mă şi ajută-mă
şi spală-mi ochiul
şi întoarce-mă cu faţa
spre invizibilul răsărit din lucruri.
Iartă-mă şi ajută-mă
şi spală-mi inima
şi toarnă-mi aburul sufletului,
printre degetele tale.
Iartă-mă şi ajută-mă
şi ridică de pe mine
trupul cel nou care-mi apasă
şi-mi striveşte trupul cel vechi.
Iartă-mă şi ajută-mă
şi ridică de pe mine
îngerul negru
care mi-a îndurerat caracterul.
Viermi călători, înaripaţi, pe roate,
Viermi cărora li s-a repartizat
Un cimitir mai nou
Şi mai modern;
Valuri de viermi,
Cadavre vechi mutate
În mai ambigua eternitate
A unui secularizat infern:
Valuri de viermi
Migrând în cripte noi,
Viermi călători
Spre ziua de apoi,
În timp ce-n viitorul lac, mai fermi,
Peştii vor învăţa să fie viermi.
Am zgâriat aseara pe nisip
formula unei alte ordini, care
conţine-al lucrurilor tainic chip,
cel fără de ruină şi mişcare.
Aici, acest inel în care-ncerc
să prind rotirea stelelor în spaţiu:
medalie de foc şi magic Cerc,
lui însuşi hrană crudă şi nesăţiu.
Iar dincolo, ca simbol înţelept,
un cort de raze cu foiţă clară:
Triunghiul către care mă îndrept
la dangatele bronzului de seară.
Nimic nu socoteam a fi străin
de-aceste prea statornice tipare
nici amfora corolelor de crin,
nici fulgerul cristalelor amare.
Mereu, ca instrumentul de suflat,
cu cântec se vor umple, căci faptura
îşi pipăie conturul terminat
abia adeverindu-le măsura.
Aşa credeam. Sub stelele târzii,
culcându-mă, strângeam pe lângă mine
compasul, inginer de armonii
Şi cocostârc al zborurilor line.
Ah! câte veacuri scapătă-ntr-un ceas
când somnul dulce-i frate cu minciuna?
Din formele de-aseară n-a rămas
întreagă şi curată vai! nici una.
Cu ce călduri de iad şi negre ploi
veniră astăzi zorile pe lume ?
Enorme bălării cu frunze moi
foşnesc pe ţărm, ca mările în spume.
Tulpini diforme, zgârciuri pe nisip
rănira idealul receptacol
şi ruinară transparentul chip
căruia eu i-am fost umil oracol.
O, mare-n spasmuri, cu zvâcniri adânci,
de ce-ai întors genunile fertile ?
În loc să cânte sarea, sus pe stânci
aud foind insecte şi reptile.
Pieziş e mersul astrelor pe grind,
iar datina stihiilor surpau,
de când un şoarece muri umblând
cu stirvu-i putred cercul fără pată.
Cu scrum şi rumeguş de furnicar
vă veţi hrăni, voi – frunze libertine,
ce-aţi dat uitării-aulicul tipar
şi aria nervurilor divine!
Iar voua, zburătoare-n stol şi pâlc,
ştiuţa vi-i de-a pururea dar sparu
bătaia aripilor, grea de tilc,
prin care orice zbor devine artă!
Vai! steaua asta merge spre amurg…
Cristalele s-au spart şi sângerează.
Şi mii de ape lincede se scurg
mânjind coroana fluviilor, trează.
Ci-n mijlocul declinului lumesc
eu stau şi-aştept, cu sfiiciune, ceasul,
când putrezi-vor florile ce cresc
ca broaşte care-mi tulbură compasul.
Atunci, lovind cu vârful în nisip,
aceleaşi semne vor luci în soare,
păstrând în forma lor eternul chip al
lucrurilor lumii trecătoare.
Sus pe deal, ori jos la vale,
În deşert privesc oftând,
Cătră bine nu văd cale,
Simţ că soartea are-n gând
Să m-arunce-n munţi cu gheaţă,
Ah, amara mea viaţă!
Soare, lună, cereşti stele,
Pre voi vă chem mărturii,
Spuneţi greşalele mele,
Şters să fiu dintre cei vii
D-am făcut vro strâmbătate
La duşman, amic sau frate!
Voi, plăntuţe tinerele,
Mieluşei nevinovaţţi,
Ce-aţi fost sub grijele mele,
Spuneţi, v-am dat să gustaţi
Vrun venin din mugur verde,
Iarbă-de-fier, ce vă pierde?
Rămâi, ţară, sănătoasă,
În al tău leagăn firesc,
Nu-n deşert, că eşti muntoasă,
Încât ţie nu-ţi sosesc
Caldele soarelui raze
Ce prin munţi pustii s-aşează.
Rămâneţi, başti învechite,
Ce ades vă cercetam,
P-a voastre ruini turtite,
Doamne, mult mai cugetam
Că asemenea ursită
Va fi mie rânduită!
Tâmpă, frumoasă Sioane!
P-al tău vârf când mă suiam,
Ca în nescari vii icoane,
Tot ţinutul revedeam!
Oar, lăsa-m-a cruda soarte
Să te mai calc pân-la moarte?
Oltule, vale frumoasă!
Mult voi fi ţie dator,
De mi-i trece cătră casă,
Ma, trecând , să nu m-omori!
Că duşmanii vor fi-n stare
Să nu-mi dea loc de-ngropare!
(1840)
« Pagina anterioară — Pagina următoare »