Valul venind spre mine a împietrit în aer
O, chiar şi tu, iubito, ai rămas
într-o deplină nemişcare.

Şi timpul are febră
O, el mă arde
secunda este fixă ca o perlă
şi stropii valului atârnă-n aer.

Tu, atât apuc să strig, tu
şi cuvântul începe să se vadă
încet,âncet cum se vede lăsarea de noapte,
cuvânt din două litere: tu.

Animal monstruos, înţelesul
s-a oprit, şi începe să se vadă…

O, mare iubită ! Ce bună amică eşti tu cu poeţii !
Porneşte vaporul, şi iată-mă singur din nou lîngă pupă.
Viu aeru-mi umflă plămînii de parc-aş sorbi dintr-o cupă
Demonică, filtru-ncărcat de toate puterile vieţii !

Ah, gustul trecutelor lacrimi, pe care le-am plîns altădată,
Pe buzele-mi pale acuma-l simt iarăşi — mărgelele de sare !
Ce altă dovadă mai vie că matca-ţi adînc zbuciumată
E albia primordială a vieţii, o, tainică mare?

Ce giulgiu imens peste-un leagăn strîng apele verzi mişcătoare,
Ce-albastru a prins peste tine în cuie de foc baldachinul !
În noaptea aceasta simt bine că-s clipa etern călătoare,
Că-s una cu apele mării şi una sînt cu seninul !

Greu cade nămolul la funduri, ca după furtună, şi cine
În apa privirilor mele ar fi să privească de-aproape,
N-ar crede c-aşa limpezime l-ascunde atîta de bine
precum îţi învăluie taina imensul tău giulgiu de ape !

Şi gîndul meu fuge-nainte departe pe-ntinderea mării
Ce splendidă-mi pare această albastră şi unică oră !
O, dacă pe clipele-aceste s-arunc aş putea o ancoră,
Ce vesel aş da pe vecie tot restul vieţii uitării !

Sãlaşul lui pe râpile surpate
Este demult un orb cotlon de minã
Cu beznele de-apururi îngheţate
Sihastrul arde-ades ca o luminã.

La rãsãrit el face o-nchinãciune
Cu ochii închişi pe radiosu-i vis
Şi intrã încet smerit în rugãciune
Ca în pridvorul cerului deschis.

(Miercuri 11 dec. 1957)

Din puf, ies trei ciocuri mici,
Speriate : Sunt aici!
Blânda mamă, coţofana,
Le strecoară-n pliscuri hrana
Şi cu paie-i înveleşte;
Poate vulpea nu-i zăreşte..

Unul e slăbuţ, gingaş,
Altul este mai golaş
Şi, să nu fie la fel,
Ultimu-i dolofănel.

Doamne cât îi mai iubeşte!
De i-ar face mari pe toţi!
Însă cine îi păzeşte,
Ai putea sa-mi spui, de hoţi?

Într-o zi, tot singurei,
Vulpea se dădu la ei.
Zarvă mare. Pân’ la cer.
Păsări ce strigau ca arse…

Presimţînd o tragedie,
Coţofana se întoarse.

-Vulpea ţi-a ucis un pui,
Dar cu ea să nu te pui!

– Ba mă pun, că-i puiul meu.
Lasă că o satur eu!

Umblând după chilipiruri
Şi bucate mai alese,
Vulpea mirosi plăcinte…

Coţofana, să le-ndese
În stomac, o ajută:
– Ce prietenă îmi eşti,
Coţofană, hai, mai dă…
De pe tavă, cu-a ta coadă,
Mai fă câteva să cadă.

– Dar tu, vulpe, mă ajuţi?
Îmi culegi din măceş boabe
Să dau la ai mei puiuţi ?

– Sigur, sigur, spuse vulpea,
Bucuroasă c-a scăpat
Şi că pasărea nu ştie…
Puiul…cine l-a mâncat.

“Eşti vicleană, da’-nţeleaptă,
Câtuşi de puţin… Aşteaptă
Şi-o să ai hrană gustoasă,
Cât să n-o mai vrei pe masă!”
Gândi-n sine coţofana.
Şi cum n-ar gândi sărmana…

Printre-mbucături, brusc, vulpea
O trezeşte:
– Zău, ţi-aş da,
Din plăcintele acestea,
Dacă brânza ţi-ar plăcea…

– Mulţumesc, mănâncă tu !

– La plăcinte, nu zic nu…

– Mai că-mi vine, draga mea,
Pe-un ton foarte dubios,
Să te pizmuiesc: cum ştii
Tu să fii şi de folos!

– Lasă vulpe, tu mănâncă,
Nu te-opri, nu-i vremea încă.

Şi-uite-aşa vulpea mâncă
Până când se cam umflă
Şi-ncepu a se văita:

– Coţofană, dumneata
Cunoşti doctor priceput?

– Cum să nu? Cu drag te-ajut.
La aşa un caz de grav,
Ştiu un vânător grozav.

Şi se duse
Şi-l aduse.

Eu, pe vârfuri de picioare,
Plec de-aici în graba mare…

după o poveste populară celtică

Nu stiu ce am,
Ca nu dorm cand dorm
Nu stiu ce am,
Ca nu sunt treaz,
Cand stau de veghe.

Nu stiu ce am,
Ca nu ajung nicaieri,
Cand merg.

Nu stiu ce am,
Ca stand pe loc
Sunt, hat , departe.

Doamne, din ce fel de huma
M-ai luat in palmele tale calde
Si cu ce fel de saliva
Ai amestecat si-ai framantat huma-mi?

De nu stiu ce am
Ca exist,
Nu stiu ce am
Ca nu mai am nimic,
Decat pe tine.

Aceşti contemporani ai mei
Fac nencetat acelaşi sport
De treizeci de-ani îmi tot zic mort
Tot mai pizmaşi şi mai mişei.

Strigoi, adesea-mi zic tot ei
Bătrân, în ultimul resort
Aceşti contemporani ai mei
Fac nencetat acelaşi sport.

Deşi par lei şi paralei,
N-au cu talentul vreun raport,
Şi n-au nici sfinţi, nici dumnezei,
Trântiţi în viaţă de-un avort…
Dar sunt contemporanii mei.

O hienă şi o vulpe,
Ce-au plecat la pescuit,
S-au trezit cu-atâta peşte,
Că nu l-au putut mânca
Pe tot.
Nici crud, nici prăjit.

Burta plină nu vorbeşte,
Prea umflată e de peşte.
Burta goală,
Te cam scoală…
De-aia, vulpea socoti
Că, în loc de a dormi,
E mai bine să păzească,
Nu prea mult,
Dar nici puţin,
Ce-a rămas de la festin.

Dacă se arată-un hoţ
Ce mai are doar un boţ
Colo,-n sac, de mămăligă?
Şi-o mai vrea şi-un peştişor,
Chiar din traista ta,
Să frigă?
Este bine, am mai zis,
Să adormi c-un ochi deschis.

Vulpea aşa şi făcu,
Ba îşi luă la cap şi-o armă,
Un fier roşu, din grătar…
Să te ţii când vine hoţul,
Care-o fi,
S-o prade iar.

– Adormişi, cumătră vulpe?
Întrebă…hiena, cine?
Adormişi? Că mă cam fură
Somnul ăsta şi pe mine…
Dar mai am o trebuliţă
De făcut.
De-ai aţipit,
Nu te mai trezi, cumătră…

Jap,
Cu fierul înroşit,
Vulpea, după hoaţa care,
De-atunci, are pe spinare
Numai dungi.

Dac-o ajungi
Din urmă, te rog să-i zici,
Că de lăcomia ei
Au aflat şi mari
Şi mici…

(după o poveste populară africană)

„Capul cel de buâr a hiarî vestitî,
Sămneadză putere ţărâi nesmintitú.
Pre câtu-i de mare hiara şi buiacî,
Coarnele-i păşune la pământ îş pleacî
De pre chip să vede buârul ce-i place
C-ar vrea-n toatî vremea să stea ţara-n pace
Domnul Duca vodî de la Hs. are
agiutoriu pre stemî şi ferinţî tare,
Vinstita cruce şi-n ceas de năvalî
a lui Hs. maică îi da sprijineală.”

1682

La un neguţător mare
Cărui vederea-i slăbise
Fără nici o invitare
Un doctor vestit venise.

Când zic vestit, se-nţelege că nimeni nu-l cunoştea,
Însă avea atestate
Numai în aur legate,
Diplome ce-n academii luase, cum el zicea,
Prin ţări care niciodată
Nu au figurat pe hartă,
Dar care cu bună seamă el nici le-ar fi părăsit,
De-ar fi mai avut acolo vreun bolnav de lecuit.

Bunul pătimaş îl crede,
Doctorul vreme nu pierde,
Ci-l unge c-o alifie, apoi la ochi l-a legat,
Apoi după ce îi spune din partea lui Ipocrat
Că are să şază astfel o săptămână deplin
Întinde mâna… pe masă era un frumos rubin,
Inel de formă antică, vechi suvenir părintesc;
Doctorul îl ia, se duce, şi ca să vă povestesc
Mai pe scurt, el vine iară a doua ş-a treia zi,
Şi nencetat, totdeauna, la orice vizită nouă
Luă câte unul-două
Din lucrurile mai scumpe câte în casă găsi.

Când se-mplini săptămna, pe bolnav îl dezlegă:
„Uite-te, cum ţi se pare, şi cum vezi?” îl întrebă.
„Cum văz? răspunse bolnavul, împrejurul său privind
Şi din averile sale nimica nemaivăzând.

Cum văz? nu ştiu, frate, atât numai pot să zic
Că din ce vedeam odată acum nu mai văz nimic.”
Cunosc patrioţi politici, care-aşa exploatez
Simplitatea populară, şi ei singuri profitez.