Azi mi-a spus un spiriduş
O poveste, una mică:

Cică-odat’, o bătrânică,
Auzi nu prea departe
De căsuţa ei: poc, poc…

– Cine face-atâta zgomot?
Întrebă şi-avu noroc
Să-i răspundă spiriduşul,
Care, cu un ciocănel
– Poc, poc – repara condurul
Unei zâne mici ca el.

– Spiriduşule, te-am prins,
În tufişul meu de laur –
Acum, musai-i să-mi arăţi
Unde ţi-e oala cu aur.

– De unde cunoşti matale
Că ţin aurul în oale
Şi că îl arăt oricui,
Dacă tot m-ai prins, să-mi spui!

– Iaca, ştiu de prin poveşti
Irlandeze; te grăbeşti?

– Uite-aici e îngropată
Oala mea…

– Fug, de lopată
Am nevoie,- a zis bătrâna
Şi şi-a smuls din cap, cu mâna,
Ca să-l prindă în tufiş,
Baticuţul colorat,
Lăsând locul însemnat.

Dar, copii, când s-a întors,
Ce să vadă? Fluturând,
Doar basmale ca a ei
Prin tufişuri.

Rând pe rând,
Cu lopata tot mai grea,
Îi fu greu a mai săpa.

Spiriduşul, în alt loc,
Repara conduri…poc, poc…

după o poveste populară irlandeză

Fata mea cu păr de ceai
vino iar la mine, stai !
Să te-apropii, să mă mir,
să mă depăn fir de fir.

( “În pervazul larg al serii“)

Tai o aţa pe din doua,
Si cu ea de maini te leg,
Fruntea ti-o ating cu roua,
Iar din ochii tai mi-aleg
O privire ce masoara,
Stelele din cer pe-o sfoara.

De pe buzele-ti deschise
Prin cuvinte marginite,
Soapte inca neatinse,
Ma lovesc pe negandite
Peste pleoapele-mi inchise
De saruturi, dulci, aprinse.

Si nu-i stiuta soapta a gandului – ci cand
Stapan se-nalta dorul tacerilor din minte,
E-un cantec ce nu-si are nici nume, nici cuvinte
Nu-i ruga, si nici jale, si-i totusi trist si bland.

Si nu ma-ncerc vreo vorba sa-i potrivesc, ma tem –
Ca l-as preface-n ganduri, si gandurile dor,
Ca-s razvratiri nebune adesea-n graiul lor,
Pe cand supusa sortii asa-s si doar te chem…

Isi creste vremea stavili pe drumul dintre noi
Si tot mai greu le numar, si-s tot mai ne-ndurate…
Ce bine le mai stie tacutul cant pe toate
Si nu stiu cine-mi spune ca il asculta doi…

Departe-aş vrea de-aici să vii,
În alte lumi senine,
În dimineaţa de Florii
Să mă cunun cu tine.

Să ne-aşezăm în sat la noi,
S-avem în deal o casă,
Să fiu cel mai cuminte-n sat,
Şi tu, cea mai frumoasă.

Să vie şi mama la noi,
Că-i necăjită tare,
Să aibă tihn-un an ori doi,
Ori cât pământ mai are.

Acolo să trăim în munţi
De cât trai avem parte,
Sătenii seara să-i adun
Şi să le spun din carte:

Că sunt de neam împărătesc,
Din ţara-ndepărtată,
Că tot pământul rotogol
Era al lor odată…

Şi că azi oamenii-nvăţaţi
Aşteaptă să se nască
Un tânăr crai coborâtor
Din legea românească.

Copiii noştri să-i înveţi
Tu: Crezul… Născătoarea…
S-ajung să-i văd cântând pe toţi
În strană, sărbătoarea.

Atunce, împăcat cu rostul
Acestei lumi deşerte,
Să mor, să-mi zică satu-ntreg
Un: “Dumnezeu să-l ierte!”

Iar popii nostru-ntâmplător
Vreun oaspe-atunci să-i vie;
“Pe cine-ngropi, părinte, azi?”
“Pe-un om de omenie!…”

(1905)

• Balada absenţei
• Balada blondelor iubiri
• Balada mortii repetate
• Balada ultimei iubiri
• Balada vestilor din ploi
• Cantec de speranta
• Cantec pentru fiul meu
• Chiar si iubirea poate sa ucida
• Cînd ne-am urît şi ne-am iubit plîngînd
• Declanşatorul de plăceri
• Deloc zgârcit la dăruit cuvinte
• E totul randuit sa se intample
• Egloga artei culinare
• Egloga destinului tragic
• Egloga eroului necunoscut
• Egloga fiilor ploii
• Elegia risipitorului de iubire
• Nici nu mă spăl de multele iubiri
• Orice copil
• Pana s-or umple stelele de prunci
• Primeneste-ti gazda casa
• Punctul comun
• Reflex 13
• Scrisoare de bun ramas
• Tie

Sus, pe gardul dinspre vie,
O găină cenuşie
Şi-un cocoş împintenat
S-au suit şi stau la sfat:
– Ia te uită, mă rog ţie,
Cât de sus ne-am înălţat!…

Şi deodată, cu glas mare,
Începură amândoi,
Să cotcodăcească-n soare:
– Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!…
Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!…

Dar de sus, din corcoduş,
Pitulându-se-ntre foi,
Mititel şi jucăuş,
Le-a răspuns un piţigoi:
– Câţi-ca-voi! Câţi-ca-voi!…

Se urcă Basarabia pe cruce
Şi cuie pentru ea se pregătesc
Şi primăvara jertfe noi aduce
Şi plînge iarăşi neamul românesc.

Noi n-avem nici un drept la fericire,
Mereu în casă moare cineva
Şi n-are ţara dreptul să respire
Şi nici pe-acela, simplu, de-a visa.

De-acolo unde s-a sfîrşit pămîntul,
Vin triburi, să ne ia pămînt şi fraţi
Şi-n faţa lor abia rostim cuvîntul
Şi, prin tăcere, suntem vinovaţi.

Ce cale poate ţara să apuce?
În tragica, neconvertita zi,
Se urcă Basarabia pe cruce
Şi nu ştim învierea cînd va fi.

Durerea nu e contagioasă,
Vă asigur, durerea nu se transmite,
Nici un nerv răsucit în trupul aproapelui meu
Nu produce în mine sfâşietoare atingeri.

Durerea nu e contagioasă, durerea
Singularizează mai atroce decât zidurile,
Nici o carantină nu izolează atât de perfect,
E banal ce spun – acesta e argumentul.

Doamne, câtă literatură conţinem!
Sentimentele – vă amintiţi? – le-am învăţat încă la şcoală.
În jurul patului celui ce moare ei plâng,
Dar nu se contaminează de moarte nici unul.

Fiţi liniştiţi, privegheaţi altruişti pe bolnavi.
Nu veţi lua durerea lor, fiţi fără teamă.
A murit. Vrea cineva să-l urmeze?
Numai bocete tradiţionale.

Oradea, 16/17 octombrie 1964