Drag mi-ai fost, mi-ai fost odată,
Dar ce-a fost n-a fost să mai fie,
Am văzut c-această lume
Făr-de tine nu-i pustie.
Şi luceafărul pe ceruri
Place mult cum străluceşte,
Dar apune şi dispare
Soarele când se iveşte.
El cu discul său cel falnic
Te deşteaptă la viaţă
Şi te face să uiţi iute
Steaua cea de dimineaţă.
Tu luceafăr mi-ai fost mie
Ce în zori de ziuă luce,
Şi-ai apus, – acum la soare
Eu privesc cu mult mai dulce.
vaza de sticlă mată
pe care neliniştile se depun ca un strat de praf sidefiu
bibelouri cu sufletul trist lângă
irizările melancolice ale mobilei de mahon
în care sunetul copilăriei se toceşte treptat
şi fotografiile de demult
în care memoria neputincioasă nu mai poate găsi
vreun gest neterminat
vreun sărut neîntâmplat
vreo vorbă nespusă
de cei care acum
nu mai sunt.
Cerească floare, albă, strălucită,
cu blând miros de rai e Poezia.
Sămânţa ei de îngeri e zvârlită
Şi brazdă caldă-i e copilăria.
Ascunsă-n suflet, tainică, cuminte,
Din lin izvor de lacrime amare
Şi din dulceaţa bucuriei sfinte
Ea suge hrană şi se face mare.
Înmugureşte floarea minunată
Sub mângâierea stelelor iubirii,
Când, pătimaşă, inima se-mbată
De clocotul năvalnic al simţirii,
Dar nu-nfloreşte falnică, deplină
Decât la viul soare-al cugetării,
Când patima nedreaptă se alină
Şi face loc doar milei şi iertării…
Cobor la floare gândurile toate,
Ca un norod de harnice albine
Şi mierea dulce, scumpă care-o scoate
E năzuinţa largă spre mai bine.
Ca o fâneaţă pururi înflorită
Îmbălsămat e sufletul de floare
Şi-n toată lumea zboară risipită
Mireasma-i dulce, binefăcătoare.
Codrii româneşti
Scutură frunza pe trenuri,
Şi brumele şesului vin pe fanare.
Semnale melancolice
Cântă cantoanele,
Gările galbene
Cu voiajoare-n crepuri.
Toamna putrezind între poame
Sub coviltire trece pe la bariere,
Spre burguri în cearcăne de bolţi.
Dogari martelează-n podgorii
Ca o incinerare de silvani.
Aud plânsul copilului de fermier la tablă
Învăţând cercul păscut pe alei,
Şi ralul de vânt prin flautele aracilor
Unde se logodeau culegătorii.
(Din „Marea vânătoare”)
„Sunt strain si calator,
n-am aici palate.
Dar in tara fara nor
ale mele-s toate.
Toate stelele de sus,
tot ce n-are-n veci apus,
prin iubirea lui Isus,
ale mele-s toate.
Domnul meu in infnit
multe ceruri tine.
Pentru cine le-a zidit,
decit pentru mine?
Din neant cind le-a chemat,
Domnul mult s-a bucurat,
insa viata nu si-a dat
decit pentru mine…
Dar nici eu nu-s al oricui;
Lui Ii sunt cununa.
Casa mea si cerul Lui
tot ce-avem e una!
Si la bine si la greu
eu al Lui sunt, El, e-al meu;
eu, nimic – El, Dumnezeu,
dar ce-avem, e una!”
Decum s-a ivit lumina.
A ieşit din stup albina,
Să mai vadă, izma creaţă
A-nflorit de dimineaţă?
Se-ngrijeşte, gospodină
De-nfloreşte si sulfină,
Căci plutise val de ceaţă,
Astă-noapte, pe verdeaţă.
A găsit toată gradina
Înflorită, si verbina,
Şi s-a-ntors, după povaţă,
Cu o probă de dulceaţă.
(1954)
Ţi-aduci aminte, după ploaie, ce albe străluceau la soare
Statuele străvechi şi scumpe, şi cât de drag ţi-era cu mine,
Să povesteşti, umblând sub ramuri, de viaţa moartelor regine
Înmărmurite-n piatra rece de-o biată mână peritoare?
Deasupra lor porumbii vineţi roteau voioşi din vreme-n vreme!
Părea că lor li este dată grădina asta toată-n pază,
Şi-arar o lacrimă de ploaie, ca un diamant aprins de-o rază,
Se desprindea, vuind un zgomot, din naltul unei diademe.
În straturi florile-nclinate iar se-nălţau cu bucurie,
Şi-n cer, făr’ de veste-atuncea lumina zilei liniştită
Se preschimba în fel-de-feţe ş-o clipă sta ca aiurită,
Pân să-şi recapete cuprinsul din nou divina-i armonie.
Pe sub copacii jilavi încă, roiau copiii cu grămada,
Iar spre habuzul vechi, ţii minte, cu feţele de plâns udate,
Câţi îngeri nu jăleau de soarta vreunei nave fărâmate
Ce se pornise pe furtună cu pânze albe ca zăpada?
Fanfarele sunau un zgomot înfiorând prelung platanii
Sub umbra cărora voioase treceau eternele idile,
Născute dintr-o sărutare şi moarte după zece zile …
Pe zilele acele însă cine din noi nu şi-ar da anii?
Curgea nedumerită vremea, şi-ntr-un târziu, vestind că-i sară
O darabană-ndepărtată suna ca după bătălie,
Şi-atuncea, tresărind din visuri, vedeam grădina că-i pustie
Şi ne porneam şi noi pe-acasă rentineriţi de primăvară.
O vorbă îndemna o alta, ş-un gând chema o amintire
Şi-n toropeala asta dulce a noastre inemi amândouă
Se-ngemănmau de duioşie, ca două lacrime de rouă …
Şi azi abia dacă mai aflu de la străini de tine-o ştire.
Ceresc bumerang al sufletelor noastre,
Fulger ţintit de inimă spre Dumnezeu,
Tu, rugăciune, biruitoare mereu
Peste orice înfrângeri, orice dezastre
Străbaţi genuni, la Domnul te sui
Şi de-L atingi te întorci îndată
Înapoi la cei ce te-au trimis, încărcată
De toate bogăţiile milelor Lui.
(marţi, 25 mai 1954, Bucureşti)
Logodnicul vine-n amurg,
vesele pletele-i curg.
Puneţi-mi rochii albastre, flori.
N-auziţi paşii biruitori?
Unde-i inelul scump, dăruit?
Luna nu vrea să-l zărească.
O, ce poveste copilărească:
cum ne-am văzut, ne-am iubit.
« Pagina anterioară — Pagina următoare »