Dorită odată era a lui soartă,
Pe când altă mână de el îngrijea;
Dar astăzi se stinge, zâmbirea-i e moartă
Şi piede colora ce ochii-ncânta.
Sfârşitu-i cel jalnic îl văz cu-ntristare,
Căci eu pe viaţa-i puneam un preţ mare.

O singură frunză acum mai pluteşte;
Ea plânge atâţia tovarăşi de flori:
Srăină, uitată, de ce mai trăieşte,
De ce, dragă frunză, tu nu poţi să mori?
Când pierzi o fiinţă, obiect de iubire,
O lungă viaţă e nenorocire.

Când florile-acelea în mână-mi căzură,
Favor ce-n credinţă eu n-am meritat,
Trei tinere nimfe pe rând mi-l cerură,
Şi mult se rugară… iar eu… nu l-am dat.
Îmi pare că încă le văz, câte trele,
Jaluze, privindu-l în mâinile mele.

Să vedeţi acuma de-a fost cu putinţă
Acea preţioasă dorinţă s-ascult:
Că lor li se cade, a mea conştiinţă
Îndată mi-o spuse, eu nu gândii mult.
Ca Paris cu poama cea fabuloasă,
Hotărâi buchetul la cea mai frumoasă.

Dar atunci nevoie, atunci greutate.
Să fac osebire în zadar am vrut:
Aşa din trei fluturi cu greu ochiul poate
S-aleagă p-acela ce e mai plăcut;
Aşa trei garoafe p-aceeaşi tulpină,
Rumene şi-nalte domnesc în grădină.

Văzând eu aceasta, îl luai cu mine;
Cu multă-ngrijire acasă l-am dus,
Şi limpede apa şi tot ce e bine
I-am dat, şi silinţa cu dânsul mi-am pus,
Făcând orice poate un om să gândească,
Orcâte o mumă ar şti să găsească.

Zadarnici dorinţe, nimic n-ajutară!
Din ceasul acela nădejdea-am pierdut:
Viaţa la mine îi părea amară,
Ştiind cine-l dete, cine l-a cerut.
Şi galben şi veşted trecu fără veste,
Şi astăzi cenuşă în mâna mea este.

Aşadar sfârşitu-i veni din dorinţă;
Buchet ca acela eu nu mai găsesc!
Cenuşa lui scumpă o ţiu cu credinţă,
Ce-a fost şi ce este adesea gândesc.
Eu sufăr de moartea-i, de-a lui pătimire,
Şi-a florii trecute păstrez pomenire.

În iad, mai deunăzi, câţiva răposaţi,
Care în viaţă treceau de-nvăţaţi,
Dăduseră jalbă,arătând că cer
Să se pedepsească jupânul Voltaire,
Pentru câte rele de dânşii vorbea,
Atunci când trăia.
“Domnilor, strigă Voltaire mânios,
Jalba ce aţi dat este de prisos;
Ce pedeapsă-mi vreţi? ce rău îmi doriţi?
Eu vă socoteam destul mulţumiţi,
Când în Bucureşti, după cum v-am spus,
Doi vrăjmaşi ai mei ştiţi cum m-au tradus

Şi ninge în oraşul mare
E noaptea plină de orgii,
Iar prin saloane aurii
S-aud orchestre, şi fanfare.

Femei nocturne, singurele
La colţ de stradă se aţin,
Desfrîu de bere şi de vin
Prin berării, şi cafenele.

De orbitoare galantare
De diamant, şi de rubin…
Şi de averi oraşu-i plin,
Şi ninge în oraşul mare!…

E ceasul cel de taină, în care-inelul sorţii
Uneşte-al vieţii capăt cu începutul morţii:
Sub piedica aceasta bătrânii mor în pace
Şi se concep copiii acei ce se vor face;
Cei însuraţi desigur aceia că vor naşte;
Pe cel făr- de soţie iubirea îl va paşte.

Menită din leagăn de blânda-ţi ursită,
Menită să cânţi,
În ceruri, cu gândul copilă iubită,
În ceruri te-avânţi.

Şi multe din lumea în veci stătătoare,
Şi multe răpeşti,
Mistere frumoase şi fărmecătoare,
Mistere cereşti.

Şi vii de la îngeri cu taine sfinţite,
Şi vii pe pământ,
Şi spui lumei noastre de lumi infinite,
Şi spui al tău cânt.

Ş-ascultă pământul cuprins de uimire,
Ş-ascultă cu dor,
Şoptindu-i de îngeri, de cer, nemurire,
Şoptindu-i uşor.

Dar cerul se simte prădat de-a ta minte,
Dar ceru-i mâhnit,
Căci tu ai spus lumii a lui taine sfinte,
Căci tu l-ai smerit.

Pământul te-adoră răpit de-admirare,
Pământ sum şi eu.
Ah! cântă-mi. Îmi place cereasca-ţi cântare;
Ah! cântă-mi mereu.

(D-şoarei M. G. )

Mami, de ce este aşa de parfumată o lăcrămioară?

Pentru că tristeţea este o floare
cu adevărat foarte rară,
nu orice lacrimă vărsată în drum
poate să împrăştie, fetiţa mea,
şi parfum…

O boare, numai atât, şi este de ajuns
ca să afli că în străfundul sufletului
acestei flori ai pătruns,
ca să poţi prinde urma unui fior
ce s-a încolăcit pe tristeţe
din zbor

Da, fetiţa mea, un mărgăritar nu întâlneşti
la tot pasul în viaţa prin care călătoreşti,
de aceea,
dacă o să-ţi iasă vreodată înainte,
tu să îi dăruieşti micuţei cârlionţate
numai două cuvinte

Nu îţi spun care, nu îţi spun cum,
ci doar că, pentru ea, sunt singurele cuvinte
din lume
care au şi înţeles
şi parfum

A mai căzut o frunză-n calea ta
Şi-n cot te doare câte-or să mai cadă,
Nepăsătoare, treci mereu pe stradă,
De parcă toamna nici n-ar exista,

Şi chiar mai mult, mai calci şi-ncă pe ea,
Stivind-o de-am simţit în piept o spadă,
N-ai ridicat-o, să ajungă pradă
Alteia ce va trece şi mai grea ;

Ţi-am adunat, nostalgic, fiind joi,
Cum toamnele-ţi adun în saci doar eu,
Nevastă-mea făcându-mi tărăboi….

Le ia cu grijă-s fragede şi moi ,
Sunt frunze ce-au căzut din dudul meu,
Netrebnică maşină de gunoi !

nălţat între bine şi rău,
Ascunzând la un capăt zeul,
La celălalt antizeul,
Să fie numai o falică răzvrătire
A celui de-al doilea
Împotriva celui dintâi?
Sau este o punte
La mijlocul căreia, în echilibru nesigur,
Deasupra prăpastiei am fost aşezaţi,
Între prima şi ultima clipă a lumii
Şi depinde numai de noi să schimbăm ceva,
Târându-ne un milimetru într-o parte sau alta,
În raportul nebunesc al puterii?
Sprijinit puternic la un capăt şi la altul,
El este axul
Pe care nori învolburaţi de nesiguranţă
Şi straturi mereu mai adânc săpate de ţărnă
Îl rotesc în jurul lui însuşi
Ca nişte aripi neînstare să-l smulgă
În zbor.

Nu, a ta moarte nu-mi foloseşte;
Nu astă jertfă eu n-am dorit;
Dă-mi numai pacea care-mi lipseşte,
Pacea adâncă ce mi-ai răpit.

Ia-mi suferinţe aspre, turbate,
De adânci chinuri veşnic izvor,
Zile amare, nopţi tulburate,
Pline de tine, de-al meu amor.

În zadar ochii-ţi arăt iubirea
Ce eşti departe de-a o simţi;
În zadar chipu-ţi poartă mâhnirea,
Umbra durerii, ce m-amăgi.

Sub astă mască văz bucurie,
Văz mulţumirea-ţi să pătimesc,
Şi orice-ai zice, vei ca-n vecie
Ceas de odihnă să nu găsesc.

Cunosc prea bine a mea greşeală,
Dar cunoştinţa nu m-a-ndreptat,
Căci a mea soartă, tristă, fatală,
Zâmbirii tale pradă m-a dat.

Astfel în crânguri o păsărică
Aude-aproape un ciripit,
Zboară îndată, şi fără frică
Lângă colibă ea s-a oprit.

Priveşte,-ascultă, dar fără veste
Tainica cursă ce i s-a-ntins
Se-nchide… roabă ea se găseşte;
Un glas s-aude zicând “team prins”.

Şi vânătorul ce imitează
Pe frunzuliţă un glas străin,
De vicleşugu-i se îngâmfează,
De bucurie el este plin.

O! câte lupte, câte suspine,
Tăcuta noapte n-a ascultat;
Câte pustiuri de groază pline
A mea durere n-a vizitat!

M-a văzut şoimul pe-nalta stâncă,
A cărei vârfuri s-ascund în nori,
Şi al lui ţipăt în valea-adâncă
S-a-ntins departe plin de fiori.

Dar nici pustiul, nici depărtarea,
Gândiri cumplite n-au biruit:
Molizii, brazii, ce port răcoarea,
Ei suferinţa-mi n-au răcorit.

Te iubesc astăzi ca mai-nainte,
Ca în minutul cel încântat,
Când eu de pieptu-ţi tânăr, fierbinte,
Tremurând, fruntea-mi am rezemat.

Minutu-acela-n veci mă munceşte,
Ca o sentinţă e-n mintea mea;
De ating fruntea-mi, simt că zvâcneşte,
Focul din sânu-ţi arde în ea.

Fierul cel roşu, care-l apasă
Mâna cruzimii pe-un osândit,
Mai adânci urme nici el nu lasă,
Decât minutul acel dorit.

A mea durere trecut nu are;
Ea nici va creşte, nici va scădea;
Şi fericita, dulce uitare
Ce crezi că cearcă inima mea

E c-acea tristă, vie tăcere,
Care domneşte după război
Pe-un câmp de groază şi de durere,
De morţi, de chinuri şi de nevoi:

Unde un tată pe un fiu plânge,
Unde nădejdea toată-a-ncetat,
Unde se-nalţă un fum de sânge,
Ca blestem jalnic şi necurmat.

Mai mult d-atâta nu poţi a face:
Asta e soarta ce mi-ai gătit,
Singurul bine, singura-mi pace,
După amorul ce-am suferit.